2 Petru 2
2
1„Dar în norod, s-au ridicat
Proroci, care s-au arătat,
Cum că sunt mincinoși apoi.
De-asemenea, și între voi,
Învățători mulți au să vie,
Dar mincinoși ei au să fie.
Ei, pe furiș, au să strecoare,
Doar erezii nimicitoare,
Căci ei se vor fi lepădat
De Cel ce i-a răscumpărat –
Deci de Stăpânul – și-au să vadă,
Asupra lor, cum va să cadă,
Din cer, năpraznica pierzare,
Ce-i va lovi pe fiecare.
2Mulți sunt acei care îi vor
Urma-n destrăbălarea lor.
Purtarea lor, nesăbuită,
Va face de a fi vorbită,
De rău, în lume – prin urmare –
A adevărului cărare.
3Ei, lacomi, se vor arăta
Și ne-ncetat, vor căuta,
Prin cuvântări înșelătoare,
Să dobândească fiecare,
O plată bună mai apoi,
Pe cari, s-o scoată, de la voi.
Osânda, însă, îi urmează –
Pierzarea lor nu dormitează.
4Căci Dumnezeu nu i-a cruțat
Pe îngeri, ci i-a aruncat,
Pe cei care-au păcătuit,
Jos, în Adânc. I-a pedepsit
Chiar și pe ei, căci sunt legați,
Cu lanțuri, stând înconjurați
De întuneric, la păstrare,
Până veni-va vremea-n care,
El o să facă judecată.
5Dacă, de El, n-a fost cruțată
Nici lumea veche, ci iertat
A fost doar Noe și scăpat
Din apele potopului –
Cu încă șapte, dintre-ai lui –
Atunci când Domnul a trimis
Potopul care a ucis
O lume de nelegiuiți;
Noe – așa cum bine știți –
Îi e propovăduitor,
Neprihănirii, fraților.
6Și dacă Domnu-a osândit
Cetățile care-au greșit –
Sodoma și Gomora, care,
Cenușă-ajuns-au, fiecare –
Ca pildă pentru omenire,
Pentru cei ce-n nelegiuire
Au să trăiască, ne-ncetat;
7Și dacă Lot a fost scăpat –
Căci el era neprihănit
Și, tot mereu, era mâhnit,
Văzând pe toți stricații care
Trăiau doar în destrăbălare;
8(Căci Lot, acel neprihănit
Cari între ei a locuit,
Sufletul său și-l chinuia,
Căci el vedea și auzea
De-ale lor fapte săvârșite,
Care erau nelegiuite) –
9Înseamnă, cum că, Dumnezeu
Are să știe, tot mereu,
A-i izbăvi din încercare
Pe cei cucernici, iar pe care
S-au arătat nelegiuiți,
Îi va păstra ca, pedepsiți,
Să fie-n ziua-nfricoșată,
În cari va face judecată:
10Și, mai cu seamă, pe cei care,
Împinși de pofta lor cea mare
Și necurată, dovedesc
Că trupul altuia poftesc,
Disprețuind, prin a lor fire,
Tot ce se cheamă stăpânire.
Ca niște îndrăzneți aflați –
Ca niște încăpățânați –
Fără vreo teamă, dovedesc
Că, tot mereu, disprețuiesc
Dregătoriile, pe când,
11Nici îngerii, la al lor rând –
Cu toate că sunt mult mai mari,
Iar în putere sunt mai tari –
Nu vor aduce, niciodată,
În contra lor, vreo judecată,
Cari, de batjocuri, este plină,
Și-n fața Domnului să vină.
12Aceștia, însă, vreau să știți,
Că pot a fi asemuiți
Cu niște dobitoace care
N-au minte și-astfel, fiecare,
Din fire chiar, au fost sortite,
Prinse a fi și nimicite;
Pentru că au batjocorit
Ce nu cunosc, vor fi pierit
În însăși stricăciunea lor;
13Plata nelegiuirilor,
Au s-o primească, negreșit,
Pentru tot ce au săvârșit.
Căci iată, fericirea lor:
A se deda plăcerilor,
Oricând, oriunde – fiecare –
Chiar ziua, în amiaza mare.
La fel ca niște întinați
Și-asemeni ca niște spurcați,
Pe chefuit, ei se pornesc,
Chiar și atunci când se găsesc
Cu voi, la mesele numite
„De dragoste”, de ei gătite.
14De preacurvie, ne-ncetat,
Ochii, mereu, le-au scăpărat
Și astfel – de păcătuit –
Că-s nesătui, s-au dovedit.
Ei, tot mereu, în mreaja lor,
Momi-vor sufletul celor
Cari, nestatornici, au să fie.
În inimi, au doar lăcomie,
Pentru că ei – dragii mei frați –
Sunt numai niște blestemați!
15După ce ei au părăsit,
Drumul cel drept, au rătăcit,
Urmând a lui Balaam cărare –
Cel cari pe Bosor, tată-l are –
Și cari, mai mult iubit-a, iată,
Doar a fărădelegii plată.
16Dar n-a scăpat – se înțelege;
Pentru călcarea lui de lege,
Aspru, Balaam a fost mustrat,
Atuncea când a cuvântat
O măgăriță-n graiul lui.
Vorbind cu glasul omului,
Ea a adus, pe astă cale,
Sfârșitul nebuniei sale.
17Oameni-aceștia, fântâni, sânt,
Adânc săpate în pământ,
În care, apa nu se-adună.
Ca norii sunt, duși de furtună,
Căci pentru ei, a fost păstrată
Doar negura întunecată.
18Ei, cu trufie, glăsuiesc,
Lucruri deșarte, și momesc –
Cu ajutorul poftelor
Cărnii și-a desfrânărilor –
Pe-acei care s-au ridicat,
Care de-abia, doar, au scăpat
De cei cari, după glasul firii,
Trăiesc pe calea rătăcirii.
19Ei, slobozenia, o promit,
Cu toate că, robi, s-au vădit,
Ai stricăciunii; fiecare
E rob acelui lucru, care
Ajuns-a de l-a stăpânit,
De el, fiind apoi, robit.
20Și este foarte-adevărat,
Că toți cei care au scăpat
De-ntinăciunea lumii lor,
Atunci când, pe Mântuitor –
Pe Domnul nost’, Hristos Iisus,
L-au cunoscut – și-apoi s-au dus,
Iarăși, de unde au venit –
În lume – și s-au poticnit
Iar, în întinăciunea ei,
Fiind robiți oameni-acei,
Acuma, vor avea o stare,
Mai rea decât acea pe care,
Ei au avut-o – țineți minte! –
Fiind, în lume, mai ‘nainte.
21Era mai bine, pentru ei –
Deci pentru oamenii acei –
Să fi rămas cum s-au născut,
Fără ca să fi cunoscut
Calea neprihănirii dar,
Decât să se întoarcă iar –
După ce cale-au cunoscut-o –
La starea care au avut-o,
Fiind, în ăst fel, lepădată
Porunca sfântă, ce-a fost dată.
22Exact precum a cuvântat
Vechea zicală, s-a-ntâmplat,
Cu acești oameni: „Înapoi,
Se-ntoarse câinele apoi,
La ceea ce el a vărsat”,
Sau „În mocirlă a intrat,
Ca să se tăvălească, iată,
Scroafa care a fost spălată”.”
Selectat acum:
2 Petru 2: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca