Tocmai atuncea s-a brodit,
Că patru oameni s-au oprit
La poarta care străjuia
Intrarea în Samaria.
Oameni-acei, leproși, erau
Și de mâncare căutau.
Ei, între ei, s-au sfătuit
Și-n felu-acesta au vorbit:
„La ce bun oare, să ne-oprim
Aici, când tot o să murim?
Dacă-n cetate intrăm noi,
De foame vom pieri apoi.
Aici dacă vom rămânea,
O să murim, de-asemenea.
Mai bine, haidem fraților,
La oastea Sirienilor,
Căci cine știe ce-o să iasă.
Poate că viața ei ne-o lasă.
Dacă ne vor cruța, trăim.
Iar dacă nu, o să murim.”
Când înserarea s-a lăsat,
Spre Sirieni ei au plecat
Și-n tabără, apoi, intrară.
Pe nimeni, însă, nu aflară,
Pentru că Domnul a făcut
Să se audă-nentrerupt,
Un vuiet de oștire mare,
De călărime și de care.
Când Sirieni-au auzit
Vuietu-acela, s-au gândit:
„Mai marele lui Israel
Are alăturea de el,
Pe cel ce este împărat
Peste Hetiți încoronat,
Și pe-mpărații cei pe care
Țara Egiptului îi are.
În contra noastră, împreună,
Toți vor veni, să ne răpună.”
În felu-acesta au gândit
Și-nspăimântați, ei au fugit,
Lăsându-și corturile mari
Și cai și care și măgari,
Zorindu-se să izbutească,
Doar viața să și-o izbăvească.
Leproși-n tabără-au intrat
Și-n primul cort s-au așezat
De au mâncat și au băut.
Cu-argint și aur, și-au umplut
Toți, buzunarele, și-apoi
Au mai luat și haine noi.
Tot ce au strâns, iute-au ascuns.
Apoi, în alt cort au pătruns,
Unde au procedat la fel,
Luând tot ce era în el.
Astfel, ceea ce-au jefuit,
Au scos afară și-au pitit.
În urmă, ziseră: „Nu-i bine,
Ce facem noi! Vede oricine,
Că astă zi se dovedește
Deosebită. Se vădește
A fi o zi de veste bună.
Haidem să mergem, împreună,
La casa împăratului,
Ca vestea să i-o dăm și lui.
Dacă-n tăcere noi vom sta
Și până-n zori vom aștepta,
Atunci încredințați să fim,
Că mari pedepse-o să primim.”