2 Împărați 7:1-20

Atuncea, Elisei s-a dus, În fața tuturor și-a spus: „Așa vorbește Dumnezeu, Al cărui slujitor sunt eu: „La poarta din Samaria, Mâine, cu toții veți vedea – Când ceasu-acesta o să vină – Că o măsură de făină, Cu-n siclu fi-va cumpărată. Și orz se va găsi, căci iată, Două măsuri se vor putea, Tot la un siclu, să se ia.” Când călărețul cel pe care, Drept sprijin, împăratu-l are, Aste cuvinte-a auzit, Plin de dispreț, a glăsuit: „Peste putință! Nu cred eu! Chiar de va face Dumnezeu, Mâine, ferestre-n cer, cumva, Cum să se-ntâmple-așa ceva?” Prorocul zise-atunci: „Nu crezi? Ei bine, mâine ai să vezi Tu însuți lucrurile-acele, Însă nu vei mânca, din ele.” Tocmai atuncea s-a brodit, Că patru oameni s-au oprit La poarta care străjuia Intrarea în Samaria. Oameni-acei, leproși, erau Și de mâncare căutau. Ei, între ei, s-au sfătuit Și-n felu-acesta au vorbit: „La ce bun oare, să ne-oprim Aici, când tot o să murim? Dacă-n cetate intrăm noi, De foame vom pieri apoi. Aici dacă vom rămânea, O să murim, de-asemenea. Mai bine, haidem fraților, La oastea Sirienilor, Căci cine știe ce-o să iasă. Poate că viața ei ne-o lasă. Dacă ne vor cruța, trăim. Iar dacă nu, o să murim.” Când înserarea s-a lăsat, Spre Sirieni ei au plecat Și-n tabără, apoi, intrară. Pe nimeni, însă, nu aflară, Pentru că Domnul a făcut Să se audă-nentrerupt, Un vuiet de oștire mare, De călărime și de care. Când Sirieni-au auzit Vuietu-acela, s-au gândit: „Mai marele lui Israel Are alăturea de el, Pe cel ce este împărat Peste Hetiți încoronat, Și pe-mpărații cei pe care Țara Egiptului îi are. În contra noastră, împreună, Toți vor veni, să ne răpună.” În felu-acesta au gândit Și-nspăimântați, ei au fugit, Lăsându-și corturile mari Și cai și care și măgari, Zorindu-se să izbutească, Doar viața să și-o izbăvească. Leproși-n tabără-au intrat Și-n primul cort s-au așezat De au mâncat și au băut. Cu-argint și aur, și-au umplut Toți, buzunarele, și-apoi Au mai luat și haine noi. Tot ce au strâns, iute-au ascuns. Apoi, în alt cort au pătruns, Unde au procedat la fel, Luând tot ce era în el. Astfel, ceea ce-au jefuit, Au scos afară și-au pitit. În urmă, ziseră: „Nu-i bine, Ce facem noi! Vede oricine, Că astă zi se dovedește Deosebită. Se vădește A fi o zi de veste bună. Haidem să mergem, împreună, La casa împăratului, Ca vestea să i-o dăm și lui. Dacă-n tăcere noi vom sta Și până-n zori vom aștepta, Atunci încredințați să fim, Că mari pedepse-o să primim.” Cei patru, grabnic, au plecat Și pe străjeri ei i-au chemat, La poarta care străjuia Intrarea în Samaria. Ei ziseră străjerilor: „Tabăra Sirienilor Este pustie. Am intrat Și nici un om nu am aflat, În corturile cele mari. Doar caii lor și mulți măgari – Chiar lângă corturi – sunt legați. Grabnic, veniți și vă uitați, Ca să vedeți că, negreșit, Este precum v-am povestit.” Străjeri-atunci au alergat Să-l înștiințeze, pe-mpărat. Când împăratu-a auzit Lucrul acesta, a vorbit, Cu slujitorii săi, zicând: „Iată dar, ce le-a dat prin gând – Acuma – Sirienilor: Știu bine că al nost’ popor Este flămând. Ei au fugit Și pe ogoare s-au pitit, Spunându-și: „Dacă Israel Iese afară, vai de el! Îl atacăm, pe ne-așteptate, Și vom pătrunde în cetate.” Unul din slujitori s-a dus La împăratul și i-a spus: „Te rog, porunci – acum – să dai, Să-ți fie-aduși, aici, cinci cai – Din cei pe care-i mai avem. Apoi, trimite-i să vedem Ce-o să se-ntâmple. Fă acum, După al meu sfat, căci – oricum – Și caii istoviți se-arată, La fel ca și cetatea toată.” Îndată, marele-mpărat, Poruncă – slugilor – a dat, Să pregătească două care Și caii pentru fiecare. Trimise-apoi, niște oșteni, În tabără la Sirieni, Zicând: „Mergeți și cercetați Și vești – degrabă – să îmi dați!” Pân’ la Iordan s-au repezit Oștenii și-au descoperit Că drumul fost-a presărat Cu haine ce s-au aruncat Când Sirieni-nspăimântați, Prin fugă s-au dorit scăpați. Solii aceia, înapoi, La împărat, veniră-apoi Și-i spuseră ce au găsit. Poporu-atuncea a ieșit Și-a alergat, nerăbdător, La tabăra dușmanilor, S-o jefuiască, de îndată. Astfel, se împlinise – iată – Cuvântul care l-a rostit Domnul, atunci când a vestit Că „o măsură de făină – În ziua ce avea să vină – Cu-un siclu fi-va cumpărată Și-apoi, din orz – de astă dată – Două măsuri se vor putea, Tot cu un siclu să se ia.” La poartă-atunci, a fost chemat, Spre-a fi, de pază, așezat, Chiar călărețul cel pe care, Drept sprijin, împăratu-l are. A fost o mare-nvălmășeală – Căci fiecare-a dat năvală – Iar omu-acela a picat Și în picioare-a fost călcat De gloata ce s-a îmbulzit. În felu-acesta, a murit, După cuvântul Domnului, Rostit prin slujitorul Lui, Atunci când a venit la el, Mai marele din Israel. Căci pe-mpărat când îl zărise, Omul lui Dumnezeu vorbise În acest fel: „Chiar de nu crezi, Mâine în zori, tu ai să vezi – Când acest ceas are să vină – Că o măsură de făină, Cu-un siclu fi-va cumpărată Și-apoi din orz – de astă dată – Două măsuri se vor putea, Tot cu un siclu să se ia.” Iar călărețul a murit, Pentru că astfel i-a vorbit, Lui Elise: „N-am să cred eu! Chiar dacă face Dumnezeu, Mâine, ferestre-n cer – cumva – N-o să se-ntâmple-așa ceva!” Prorocul i-a răspuns: „Nu crezi? Ei bine, mâine ai să vezi Tu însuți, lucrurile-acele, Însă nu vei mânca din ele.” Într-adevăr, s-a împlinit Totul, așa cum s-a vestit, Căci în învălmășeala mare – Ce se făcuse, la intrare – Omul acela a picat Și în picioare-a fost călcat, De gloata ce s-a îmbulzit, Încât acolo a murit.