1 Samuel 20
20
David înștiințat de Ionatan
1David, în urmă, a fugit,
De la Naiot și a venit
La Ionatan. Când l-a aflat,
În acest fel, l-a întrebat:
„Spune-mi te rog, ce-am făcut eu?
Și care e păcatul meu?
Care-i nelegiuirea mea,
Încât, Saul – acuma – vrea
Să mă omoare, negreșit?”
2Când Ionatan l-a auzit,
A zis: „Ferească Dumnezeu!
Nu vei muri, căci tatăl meu,
Nimic nu face până când
Îmi spune ce și-a pus în gând.
De ce să îmi ascundă, oare,
Faptul că vrea să te omoare?
Stai liniștit – atât îți zic –
Căci n-ai ca să pățești nimic!”
3David a zis și a jurat:
„Al tău părinte a aflat
Că-n față-ți, trecere, am eu,
Și-a zis atunci: „Fiului meu,
Nu trebuie nicicând a-i spune,
Că vreau – pe David – a-l răpune,
Căci se-ntristează, de cumva,
Are să afle-așa ceva.”
Dar viu e Domnul Dumnezeu –
Precum și-al tău suflet – căci eu
Sunt numai la un pas de moarte,
Dacă așa o să se poarte
Și de acuma înainte,
Față de mine-al tău părinte.”
4Când Ionatan l-a auzit,
S-a întristat și i-a vorbit:
„Mereu, voi face pentru tine,
Tot ce gândești că este bine.”
5David răspunse: „Mâine, iată
Că luna nouă se arată
Și trebuie să stau la masă,
Cu tatăl tău, în a lui casă.
Mă lasă dar, ca să mă duc,
Pe câmp, căci vreau ca să apuc
Să mă ascund. O să-mi găsesc,
Un loc, să mă adăpostesc,
Până sosește-a treia seară.
Atunci doar, am să ies afară.
6Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Că tatăl tău va observa
Că eu lipsesc, așa să-i spui:
„David este-n cetatea lui,
La Betleem; el m-a rugat
Să-l las să plece, de îndat’,
Căci cu familia se adună,
Pentru că vor ca, împreună,
Să își dea jertfa, cari – știi bine –
În an, o dată, se cuvine
Să-I fie-adusă Domnului,
Spre slava și spre cinstea Lui.”
7Dacă îți zice tatăl tău:
„Bine!”, atuncea robul său,
Nu va avea – de bună seamă –
Nici un motiv, ca să se teamă.
Dar dacă se va mânia,
Să știi dar că pieirea mea
E hotărâtă-n fața lui,
Iar cale de scăpare nu-i.
8Arată-ți dragostea curată,
Față de robul tău, căi iată,
Un legământ tu ai făcut,
Pe care Domnul l-a văzut.
Acum, dacă în a mea fire,
Găsi-vei vreo nelegiuire,
Tu însuți curmă viața mea,
Căci nici un preț nu are ea!
Ce rost, ca să mă duci, mai are,
În fața tatălui tău, oare?”
9Când Ionatan l-a auzit,
În felu-acesta, i-a vorbit:
„Te rog, nu te gândi, cumva,
Că dacă, întâmpla-se-va,
Să aflu vești de-a ta pieire,
Nu voi veni să-ți dau de știre!”
10David, atunci, l-a întrebat:
„De cine, fi-voi înștiințat,
De felu-n care ți-a vorbit
Saul, când îl vei fi-ntâlnit?”
11Dar Ionatan a zis apoi:
„Vino pe câmp!” și amândoi,
În câmp, în urmă, au ieșit,
12Iar Ionatan a glăsuit:
„Iată, mi-e martor Dumnezeu,
Că mâine – sau poimâine – eu,
Îndeaproape voi căta,
Pe tatăl meu, a-l cerceta.
Iar dacă el gândește bine
În ce-i referitor la tine,
13Îl rog pe Domnul Dumnezeu
Să îmi arate, tot mereu,
Toată asprimea lui apoi,
Dacă nu voi veni-napoi –
Sau dacă întâmpla-se-va
Să nu trimit pe cineva –
Ca să îți spună ce-am vorbit,
Cu Saul, când l-am întâlnit!
De o să-ncerce al meu tată,
Să-ți facă rău, atuncea – iată –
Am să îți spun ce vrea a face,
Ca tu să poți să pleci, în pace.
Să te-nsoțească Dumnezeu,
Așa precum – pe tatăl meu –
Pentru o vreme, l-a-nsoțit.
14De voi trăi, necontenit,
Arată-mi bunătatea-ți mare,
Așa precum doar Domnul are.
De voi muri, nu mă uita
15Și rogu-te, nu-ndepărta,
Nemărginita-ți bunătate,
De casa mea – iubite frate –
Nici chiar când Dumnezeu Cel Sfânt
Va nimici, de pe pământ,
Toți oamenii acei pe care,
David – acum – dușmani, îi are.
16Căci Ionatan, cum știi prea bine
Un legământ are, cu tine,
Făcut în fața Domnului,
Cu David și cu casa lui!”
17În felu-acesta, negreșit
Că Ionatan a întărit,
Atunci, iubirea cea pe care,
Față de David el o are,
Pentru că mult îl îndrăgea,
Așa cum sufletu-și iubea.
18În urmă, el a glăsuit:
„Mâine, să știi că – negreșit –
O să se vadă lipsa ta,
Pentru că locul tău va sta,
Gol, la ospățul ce se ține,
Atunci când luna nouă vine.
19A treia zi, în fapt de seară,
Caută dar, să ieși afară
Din locu-n care te-ai pitit,
Și vino-n urmă – negreșit –
Până la piatra ‘ceea mare,
Care, Ezel, drept nume, are.
20Eu, trei săgeți, am să trimit
Spre piatra ‘ceea-n mod voit,
Încât oricine – de mă vede –
Că trag la țintă-atunci, va crede.
21Un tânăr, voi trimite-apoi,
Să le aducă înapoi.
Eu îi voi spune: „Să te duci,
Săgețile, să mi le-aduci!”
Când am să-i zic: „Ia seama bine,
Dincoace sunt ele, de tine”,
Atuncea vei putea să știi
Că nu-i primejdie. Să vii,
Căci nu mai ai – de bună seamă –
Nimic de cari să-ți fie teamă.
Viu este Domnul Dumnezeu,
Că-n acest fel, voi face eu!
22Dar dacă zic: „Ia seama bine!
Ele sunt dincolo de tine!”,
Atunci să pleci, pe negândite,
Pentru că Domnul te trimite.
23Domnul e martor, ne-ncetat,
Pentru cuvântul ce l-am dat
Noi, unul altuia, acum.”
24Apoi, ei și-au văzut de drum.
David, pe câmp, și-a căutat
Un loc, unde s-a așezat.
Când luna nouă a venit,
Mare ospăț au pregătit
Slujbașii, pentru împărat.
La masă, el s-a așezat,
25Pe locul care îi plăcea –
Cari, la perete, se găsea –
Iar Ionatan s-a ridicat,
În timp ce lângă împărat,
Abner s-a dus de a șezut.
Pe locul care l-a avut
David, la masă, nimenea
Nu a mers, însă, ca să stea.
26Saul, nimic, nu a rostit
În acea zi, căci s-a gândit:
„Sigur, ceva s-a întâmplat,
Iar David este necurat.
Din ăst motiv, nu a venit,
Căci necurat e, negreșit.”
27Însă, când a venit apoi,
A doua zi a lunii noi,
Văzând că locul ce-l avea
David, la masă, gol, ședea,
Saul, lui Ionatan, i-a spus:
„Dar, David unde este dus?
De ce, la masă, n-a venit
Nici ieri, nici azi? Ce-o fi pățit?”
28Îndată, Ionatan îi spuse:
„Să știi că David îmi ceruse,
O învoire, să se ducă
La Betleem, ca să aducă
29O jertfă-n cinstea Domnului,
Cu toți cei din familia lui.
„Îngăduie-mi să plec”– mi-a spus –
„Căci cu familia, am de dus,
O jertfă, pentru Dumnezeu.
M-a înștiințat fratele meu,
De lucru-acesta – negreșit –
Iar dacă eu am dobândit
Vreo trecere, în fața ta,
În calea mea, te rog, nu sta.
Dă-mi voie ca să plec acum
Și să mă pregătesc de drum,
Căci vreau ca să pornesc îndată,
Să-i văd pe frați și pe-al meu tată!”
De-aceea David – negreșit –
La masa ta, nu a venit.
30Saul, atunci, s-a mâniat
Pe Ionatan și a strigat:
„Fiu rău și neascultător,
De ce te faci neștiutor?
De ce-l aperi fără-ncetare?
Nu crezi că am aflat eu, oare,
Că de prieten, tu îl ai
Pe David, fiul lui Isai?
Prietenia lui, mereu,
Spre-a ta rușine-i – îți spun eu –
Și spre rușinea mamei tale!
31Cât timp, el ne va sta în cale –
Cât va trăi – nu va fi bine,
Iar liniște nu-i, peste tine.
De-asemenea, nu o să fie,
Nici peste-a ta împărăție!
Trimite oameni, să se ducă
Și-apoi, la mine, să-l aducă,
Pentru că iată, l-am găsit
Vrednic de moarte, negreșit!”
32Dar Ionatan l-a întrebat:
„De ce anume-i vinovat?
Spune-mi te rog, ce ai văzut?
Ce fapte rele, a făcut,
Încât acuma, bunăoară,
Trebuie David, ca să moară?”
33Saul, o suliță, avea,
Pe care-n mână, o ținea.
Înfuriat, a ridicat-o
Și spre-al său fiu, a îndreptat-o,
Iar Ionatan, când a văzut
Lucrul acesta, a știut
Că pentru David nu-i scăpare,
Saul voind să îl omoare.
34Îndată, s-a înfuriat
Și de la masă a plecat,
În acea zi fiind mâhnit
Căci – pentru David – a primit,
Ocară, de la tatăl său,
Și îl numise drept „fiu rău”.
35Când zorile, în dimineață,
S-au revărsat pe-a lumii față,
În grabă, Ionatan s-a dus,
Pe câmp – așa precum a spus –
La David, ca să-l întâlnească
Și vești ca să-i împărtășească.
Cu el – atuncea – a chemat
Să-l însoțească, un băiat.
36El i-a vorbit: „Vreau să te duci
Și înapoi să îmi aduci,
Săgețile ce vor fi trase.
Spre câmp, băiatul alergase,
Când Ionatan a slobozit
Săgeata. Ea l-a depășit,
Trecând dincolo de băiat,
37Iar el, în urmă-i, a strigat:
„Săgeata – dacă văd eu bine –
Trecut-a dincolo de tine!”
38El a mai zis: „Să te grăbești,
Săgețile să le găsești!
Strânge-le toate, iar apoi,
Aleargă iute, înapoi!”
Băiatu-acela a făcut
Așa precum i s-a cerut,
39Fără să știe că acele
Cuvinte-ascund, ceva, în ele.
Doar David le înțelegea
Și Ionatan, de-asemenea.
40Apoi, el, armele, și-a dat
Și zise către-acel băiat:
„Poți ca să iei armele mele.
Du-le-n cetate, căci de ele,
N-am trebuință. Mă gândesc,
În câmp, ca să mai zăbovesc.
41Băiatul a plecat grăbit,
Iar David, iute, a venit
Din miazăzi. S-a aplecat,
De trei ori și s-a închinat,
Cu fața până la pământ,
În fața Domnului Cel Sfânt,
Venind la Ionatan apoi.
După aceea – amândoi –
În brațe, întristați, s-au strâns
Și cu amărăciune-au plâns.
David era cel ce plângea,
Mai tare, de se prăpădea.
42În urmă, Ionatan – mâhnit –
În felu-acesta, a vorbit:
„Du-te în pace, pe-al tău drum,
Pentru că amândoi, acum –
Față de Domnul – am jurat,
Pe al Său Nume minunat,
Zicând așa: „Domnul să fie,
Între noi doi, pentru vecie.
Domnul, între sămânța ta
Și-ntre sămânța mea, va sta!”
David – în urmă – s-a sculat
Și pe-al său drum, el a plecat,
În timp ce Ionatan apoi,
Merse-n cetate, înapoi.
Selectat acum:
1 Samuel 20: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca