„Referitor la ce mi-ați scris,
Iată ce aș avea de zis:
Omul să nu se-atingă-i bine,
De o femeie – după mine.
Doresc, totuși, ca să se știe,
Că doar din pricini de curvie –
Ca să nu cadă în păcat –
Să aibă oricare bărbat,
Nevasta lui. De-asemenea,
Orice femeia va avea,
Bărbatul ei dar, negreșit.
Cel care e căsătorit,
Să-și facă a s-a datorie
De soț, față de-a lui soție.
Soața, apoi, față de el,
Trebuie-a face tot la fel.
Nevasta, peste trupul ei,
Nu stăpânește – dragii mei –
Ci stăpânește-al ei bărbat.
La fel, cu soțul, s-a-ntâmplat:
Nu-i el stăpânul trupului –
Stăpână, e nevasta lui.
Aminte dar, luați cu toți:
De datoriile de soți,
Nu vă lipsiți – fără-ndoială –
Decât prin bună învoială,
Când, postul, vreți să-l împliniți
Și-n rugăciune, stăruiți.
Apoi, să nu vă separați,
Ci, iarăși, să vă-mpreunați,
Ca nu cumva să reușească,
Satana, să vă ispitească
Din pricină că voi – din fire –
Lipsiți sunteți, de stăpânire.
Lucrul acesta, eu vi-l spun
Cu-ngăduință; nu îl pun,
Ca pe-o poruncă, pentru voi.
Aș vrea, ca toți să fiți, apoi,
Exact așa precum sunt eu.
Dar știu că, de la Dumnezeu,
Un dar, primește fiecare.
Astfel, cu darul ce îl are,
Unu-ntr-un fel are să fie,
Altu-n alt fel o să se ție.
Celor ce-s ne-nsurați, la voi –
Și văduvelor, mai apoi –
Le spun că este foarte bine
Dacă rămân, așa, ca mine.
De nu pot să se stăpânească,
Atunci, să se căsătorească.
Mai bine se căsătoresc,
Decât să ardă-i sfătuiesc.
Celor căsătoriți, nu eu
Le poruncesc, ci Dumnezeu,
Ca o nevastă, niciodat’,
Să nu-și lase, al ei bărbat.
(Femeia, care-i despărțită,
Să se mărite, e oprită;
Sau dacă, singură, nu-i place,
Cu al ei soț să se împace.)
La fel, bărbatul e oprit
Ca, soața, să-și fi părăsit.”
„La ceilalți, iată, le spun eu –
Nu le vorbește Dumnezeu:
Atuncea când un frate are,
Alături, o soție, care,
Necredincioasă, se vădește –
Și dacă ea, cu el, voiește
Ca, împreună, să trăiască –
Acesta să n-o părăsească.
Când un bărbat, femeia are
Alăturea, drept soț – și care,
Necredincios, se dovedește,
Însă, bărbatul ei dorește
Ca împreună să trăiască –
Femeia să nu-l părăsească.
Bărbatul cel necredincios,
Sfințit este, neîndoios,
Prin faptul că, nevasta lui
E credincioasă, Domnului.
La fel, e cu soția care
Necredincioasă-i: și ea are
A fi sfințită – dragii mei –
Prin cel care-i bărbatul ei.
Altfel, copiii voști’ – dragi frați –
Ar fi, cu toții, necurați.
Acum, însă – pentru părinți –
Copiii voștri, toți, sunt sfinți.
Când cel necredincios dorește
Să se despartă, nu-l oprește
Nimic, ci poate să o facă.
În astă-mprejurare – dacă
Așa dorește – negreșit,
Nu va putea a fi oprit.
Sora sau fratele, apoi,
Nu sunt legați – să știți și voi.
Căci poate, oare, ca să știe
Aceea care e soție,
Dacă, prin ea, nu-i socotit
Și soțul ei, drept mântuit?
Sau poate soțul ca să știe,
Dacă, prin el, a lui soție
Nu va ajunge socotită,
Și ea, a fi drept mântuită?”
„În colo, vreau ca fiecare
Să își păstreze starea-n care
A fost, de Domnul, așezat,
Atuncea când a fost chemat.
Aceasta e o rânduială,
Pe care – fără îndoială –
Eu, peste tot, am așezat-o
Și, în Biserici, am lăsat-o.
Dacă un om a fost chemat,
Pe când era-mprejur tăiat,
Va trebui ca, negreșit,
Tăiat, să fie socotit.
Dacă un om a fost chemat,
Pe când fusese netăiat,
Să nu se taie împrejur.
Tăierea – printre cei din jur –
Sau netăierea, eu vă zic
Precum că nu este nimic.
Poruncile lui Dumnezeu,
Păzite trebuiesc, mereu,
Căci importante, pe pământ,
Numai cuvintele Lui sânt.
De-aceea, spun că fiecare
Rămâne-va-n acea chemare,
În cari, ‘nainte, s-a aflat,
Atuncea când a fost chemat.
Ai fost chemat, când rob erai?
Neliniște, tu să nu ai;
Dar dacă poți, să folosești
Prilejul, să te slobozești.
Căci robul care e chemat,
În Domnul, e considerat
Un slobozit al Domnului.
Cel slobod – cari, la rândul lui,
Pe vremea când a fost chemat,
Ca și om liber s-a aflat –
Acum ajuns-a, ne-ndoios,
Să fie rob al lui Hristos.
Voi, cu un preț, dragii mei frați,
Să știți, că fost-ați cumpărați;
Deci, nu vă faceți, fraților,
Acuma, robi, oamenilor.
Ci voi rămâneți, tot mereu,
Alăturea de Dumnezeu,
În starea-n care v-ați aflat,
În vremea-n care v-a chemat.”
„În rândurile următoare,
Vă scriu de fetele fecioare.
Nu am porunci ca să le dau,
Din partea Domnului, dar vreau,
Ca totuși, să le-aduc un sfat,
Ca unul care-a căpătat,
Din partea Domnului, har, care
Mă face vrednic de crezare.
Iată, acum dar – după mine –
Ceea ce cred că este bine:
În aste vremi, de strâmtorare,
Eu mă gândesc că, fiecare,
Neîncetat, să se vegheze,
Și-așa cum e, să se păstreze.
De o nevastă, ești legat?
Să nu-ncerci a fi dezlegat.
Nu ești legat, de soața ta?
Atunci – nevastă – nu-ți căta.
Dacă te-nsori, n-ai să greșești,
Pentru că nu păcătuiești;
Și nici fecioara nu greșește,
Atunci când se căsătorește.
Știu că ființele acele,
Necazuri, au să aibă ele;
Căci dacă te căsătorești
Ai și necazuri pământești.
De-acestea, eu am încercat,
Ca să vă cruț, prin al meu sfat.
Iată ce vreau eu, fraților,
Să vă spun vouă, tuturor:
Așa precum am constatat,
De-acuma, timpul s-a scurtat.
Spun lucru-acesta, pentru cei
Cari au soții, pentru ca ei,
De-acum, să fie-asemenea,
De parcă nici nu le-ar avea;
Îl spun și pentru-aceia care,
Acuma plâng, plini de-ntristare,
Căci ca și cum n-ar plânge – ei –
Să fie; îl spun pentru cei
Care sunt plini de bucurie,
Pentru ca ei, așa, să fie,
De parcă nu s-ar bucura;
Acel care va cumpăra
Să fie-asemeni celui care,
Nimic, în stăpânire, n-are;
Îl spun celor cari folosesc
Această lume, căci doresc
A fi, de parcă n-ar putea,
Folos, din lume, a avea.
Căci chipul lumii – fraților –
E un chip lesne trecător.
Eu aș dori, însă, ca voi
Să fiți fără de griji apoi.
Cel care nu-i căsătorit,
Să se-ngrijească, negreșit,
De lucrurile Domnului,
Spre-a fi, mereu, pe placul Lui.
Însă vă spun: acel bărbat
Care se află însurat,
Va căuta, mereu, o cale,
Spre-a-i fi pe plac, nevestei sale.
Deosebire se arată,
Între femeia măritată
Și între cea cari, bunăoară,
Se află-n stare de fecioară.
Cea care nu s-a măritat,
Va îngriji, neîncetat,
De lucrurile Domnului –
Voind a fi pe placul Lui –
Cu trup și duh fiind, mereu,
Sfântă, doar pentru Dumnezeu.
Cea măritată, însă, este –
De lucrurile lumi-aceste –
Preocupată, ne-ncetat,
Să-i placă la al ei bărbat.
Aceste lucruri – după mine –
Le-am spus doar, spre al vostru bine,
Pentru că nu vreau, nicidecum,
Ca să vă prind, în laț, acum.
V-am spus, să știți că, e frumos,
Să Îi slujiți, neîndoios –
Fără de piedici – Domnului,
Pentru a fi, pe placul Lui.
Dar, dacă crede cineva,
Că este rușinos, cumva,
Ca fata pe cari el o are,
Să treacă de a vârstei floare –
Dacă nevoia așa cere –
Să facă după a sa vrere,
Pentru că nu păcătuiește,
În caz că o căsătorește.
Atuncea când cineva are
Să ia o hotărâre tare –
Și nu se simte nevoit,
Căci este slobod, negreșit,
Să facă după cum va vrea,
Și-n inimă, o să își ia
O hotărâre, bunăoară –
De a-și păstra fata, fecioară,
Poate să fie-ncredințat
Că-i bine cum a procedat.
Acuma, trebuie știut,
Precum că bine a făcut
Și cel ce și-a căsătorit
Fata, căci nici el n-a greșit.
Dar cel cari n-a fost obligat –
Și fata, nu și-a măritat –
Acela pare – după mine –
Că a făcut, cu mult mai bine.
Femeia care-i măritată,
De-al ei bărbat, este legată,
Neîncetat, de către Lege,
Cât va trăi el – se-nțelege.
Apoi – când soțul i-a murit –
E liberă și – negreșit –
Poate să se mărite iară,
Însă, în Domnul, nu afară.
Dar cred – după părerea mea –
Precum că o să fie ea,
Cu mult mai mult, mai fericită,
Dacă apoi, nu se mărită,
Ci va rămâne-așa cum este.
V-am spus, acum, toate aceste –
Căci după cum gândesc – și eu
Am Duhul, de la Dumnezeu.”