Îi mulțumesc lui Dumnezeu,
Pentru că-n alte limbi, pot eu,
Mai mult, ca să vorbesc apoi,
Decât puteți, vreodată, voi.
Dar în Biserică, voiesc,
Doar cinci cuvinte, să rostesc,
Pe înțelesul tuturor
Și spre învățătura lor,
Decât vreo zece mii să zic,
În alte limbi, și-apoi, nimic –
Nimeni – să nu mai înțeleagă,
Și-nvățături, să nu culeagă.
Deci fraților, luați aminte:
Nu v-arătați, copii, la minte,
Ci-n răutăți, căci doar atunci
Eu vă îndemn, ca să fiți prunci.
La minte, fiți ca și cei cari
Au dovedit că-s oameni mari.
Știți, foarte bine, că s-a zis
Și că, în Lege, este scris:
„Am să vorbesc, norodului,
Prin limbi, necunoscute lui –
Prin buze care sunt străine –
Și nu vor asculta, de Mine.”
Deci, limbile sunt, prin urmare,
Un semn – dar nu pentru cei care
S-au dovedit că-s credincioși,
Ci pentru cei necredincioși.
Și prorocia se vădește
Un semn, cari însă, folosește
Nu pentru cei necredincioși,
Ci pentru cei ce-s credincioși.
Dacă Biserica-i aflată
Toată-mpreună adunată,
Și-n alte limbi, începeți voi
Ca să vorbiți, cu toți apoi –
Și dacă, întâmpla-se-va,
Că o să intre cineva,
Dintre necredincioși, sau cei
Care n-au daruri – oare, ei
Nu au să creadă, negreșit,
Precum că ați înnebunit?
Dar dacă toți se dovedesc
Precum că prorocii rostesc –
Atunci când, întâmpla-se-va,
Că o să intre cineva,
Dintre necredincioși, sau cei
Lipsiți de daruri – atunci ei,
De toți, vor fi încredințați,
Căci ei, de toți, sunt judecați.
Tainele-n inimă dosite,
Atunci vor fi descoperite,
Și au să cadă la pământ,
În fața Domnului Cel Sfânt,
Mărturisind, mereu, apoi,
Că Dumnezeu e printre voi.
Deci, după câte am văzut,
Vă-ntreb: ce este de făcut?
Iată ce trebuie, dragi frați,
Să faceți, când vă adunați:
Dacă, cumva, unul din voi
Are o-nvățătură-apoi,
Un altul, poate, o cântare,
Sau vorbe-n altă limbă are,
Iar altul o descoperire,
Ori altul are-o tălmăcire,
Toate să se înfăptuiască,
Pentru zidirea sufletească.
Dacă sunt unii cari vorbesc
În alte limbi, îi sfătuiesc –
Pe rând – doi, trei doar, să vorbească,
Iar unu-apoi, să tălmăcească.
Dacă nu e nici un tălmaci,
Atunci, mai bine e să taci,
Când, în Biserică, tu stai,
Și-atâta grijă doar să ai,
Ca să-ți vorbești atunci, mereu,
Doar ție și lui Dumnezeu.
Prorocii trebuie să știe
Cum este bine ca să fie:
Deci, în Biserici – dintre ei –
Au să vorbească doi sau trei.
Ceilalți s-asculte-i sfătuiesc,
Spre-a judeca tot ce vorbesc.
Când o descoperire are
Unul, dintre aceia care
Stau jos, iată ce să se facă:
Întâiul trebuie să tacă.
Căci toți puteți să prorociți,
Dar vreau ca să vă rânduiți,
Ca toți să fie în măsură
Să capete învățătură
Și, pentru-a fi îmbărbătați,
În acest fel, toți ceilalți frați.
În toate – duhurile lor –
Supuse sunt, prorocilor.
Căci Dumnezeu, fără-ndoială,
Nu-i Domn în neorânduială,
Ci, în Bisericile lor –
Adică-n ale sfinților –
Încredințați voiesc să fiți,
Că Domn al păcii e, să știți.
Femeia, datorie, are
De a tăcea, în adunare,
Căci n-are dreptul de vorbit,
În adunări. Ea – negreșit –
Supusă trebuie să fie,
Așa precum, în Lege, scrie.
Atuncea când o să voiască,
Învățătură, să primească,
Asupra unui lucru care
S-a pomenit în adunare,
Să-ntrebe, pe al ei bărbat,
Acasă când s-o fi aflat.
Căci, în Biserică – vezi bine –
Pentru femei, este-o rușine,
Atunci când au să îndrăznească,
Să ia cuvântul, să vorbească.
Dar oare, al lui Dumnezeu
Cuvânt – vă-ntreb, acuma, eu –
O fi chiar de la voi pornit?
Sau pân’ la voi doar, a sosit?
Și dacă crede cineva,
Precum că e proroc, cumva –
Și știe că, de Dumnezeu,
Se află insuflat, mereu –
Vreau să priceapă că, ce-am zis –
Adică ceea ce v-am scris –
Nu e cuvântul omului,
Ci e porunca Domnului.
Și dacă întâmpla-se-va,
Că nu-nțelege cineva,
Să nici nu înțeleagă-apoi!
Deci, fraților, eu vreau ca voi,
Neîncetat, să vă doriți
Ca să puteți să prorociți.
Dar nu cumva, prin prorocie,
Împiedicată, să vă fie
Vorbirea-n alte limbi apoi.
Pe toate, să le faceți voi,
În chipul care, ne-ndoios,
Are să fie cuviincios
Și cu o bună socoteală,
Pentru o bună rânduială.”