Aerul pe care îl respirMostră

Cercul închinării

Venerarea este un lucru personal, dar de asemenea este și un lucru pe care îl practicăm împreună.

În alte cuvinte, răspunsurile noastre de închinare către Dumnezeu sunt personale și colective. Fiecare tip de răspuns se întrepătrunde cu celălalt. Prin Hristos ne-am reluat relația personală cu Domnul Dumnezeu, iar în el suntem legați unii de alții. Fiecare dintre noi are un rol unic.

Nu vorbesc despre religia organizată, ci despre organismul numit biserică. Dacă crezi în Dumnezeu, El te-a făcut o parte din trupul Lui, oamenii Lui. O parte a slujirii tale este aceea de a lega relații cu alți credincioși din jurul tău.

Scopul principal al bisericii (oamenii Domnului) este de a venera. În esența ei biserica există pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, iar fără viața și vocea ta, expresia corpului este incompletă.

Dar chiar și în cadrul colectiv, închinarea nu începe cu o activitate de grup. Începe cu răspunsurile noastre individuale către ce Dumnezeu ne-a dezvăluit despre Sine Însuși. Acele răspunsuri nu au loc doar odată pe săptămână...ele au loc zi de zi.

Nu suntem concepuți să funcționăm într-un ciclu de închinare săptămânal, ci într-o legătură de închinare personală în fiecare moment care este o parte la fel de mare a vieții noastre precum aerul pe care îl respirăm.

Pe măsură ce venim împreună în închinare cu alți credincioși, aducem același sens de atenție pe care l-am avut în călătoria noastră zilnică. Noi aducem același devotament determinat.

Majoritatea vieții mele am crezut că mergi la biserică pentru a sluji. Acum însă văd că o abordare mai bună este aceeade a merge pentru a sluji biserica.

Ce s-ar întâmpla dacă am veni să slujim la biserică, plini de o conștientizare a prezenței Lui chiar înainte de a ajunge la ușă? Așadar, pentru început, munca slujitorului principal ar fi mult mai ușoară, iar intensitatea ofrandei noastre colective ar fi deplină.

Poți vedea aceasta? Toate fluxurile noastre personale de închinare curgând într-un singur râu în creștere. Un imn măreț. Un mozaic frumos care spune o poveste mai măreață despre cine este Dumnezeu și ce a făcut El.

Oamenii părăsesc o astfel de întâlnire mai inspirați să Îl caute pe El decât au fost vreodată. Ei vin înapoi aducând cu ei acea închinare, începând ciclul din nou și din nou. 

Cercul închinării este complet. Neîntrerupt.

De ce Dumnezeu ar concepe închinarea să fie personală și colectivă? Cum poate una întări cealaltă?