Romani 4:1-25

Partajează

Romani 4:1-25 Biblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri 1924, Dumitru Cornilescu (VDC)

Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el îi este socotită ca neprihănire. Tot astfel și David numește fericit pe omul acela pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socotește neprihănit. „Ferice”, zice el, „de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite! Ferice de omul căruia nu-i ține Domnul în seamă păcatul!” Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiați împrejur sau și pentru cei netăiați împrejur? Căci zicem că lui Avraam credința „i-a fost socotită ca neprihănire”. Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur. Apoi, a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credință când era netăiat împrejur. Și aceasta, pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiați împrejur; ca, adică, să li se socotească și lor neprihănirea aceasta și pentru ca să fie și tatăl celor tăiați împrejur, adică al acelora care nu numai că sunt tăiați împrejur, dar și calcă pe urmele credinței aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam când nu era tăiat împrejur. În adevăr, făgăduința făcută lui Avraam sau seminței lui, că va moșteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credință. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce se țin de Lege, credința este zadarnică și făgăduința este nimicită, pentru că Legea aduce mânie; și unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege. De aceea, moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har, și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămânța lui Avraam: nu numai pentru sămânța aceea care este sub Lege, ci și pentru sămânța aceea care are credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor, după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în care a crezut, care înviază morții și care cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi. Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut și astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Așa va fi sămânța ta.” Și, fiindcă n-a fost slab în credință, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii. El nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu, prin necredință, ci, întărit prin credința lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredințat că El ce făgăduiește poate să și împlinească. De aceea, credința aceasta „i-a fost socotită ca neprihănire”. Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotită ca neprihănire”, ci este scris și pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă, celor ce credem în Cel ce a înviat din morți pe Isus Hristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți.

Romani 4:1-25 Biblia Traducerea Fidela 2015 (BTF2015)

Așadar, ce vom spune că a găsit Avraam, tatăl nostru, în ce privește carnea? Căci, dacă Avraam a fost declarat drept din fapte, are cu ce să se fălească; dar nu înaintea lui Dumnezeu. Fiindcă ce spune scriptura? Avraam l-a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit pentru dreptate. Dar celui ce lucrează, plata nu i se socotește conform harului, ci conform datoriei. Dar celui ce nu lucrează, ci crede în cel ce declară drept pe cel neevlavios, credința lui i se socotește pentru dreptate. După cum și David vorbește despre binecuvântarea omului, căruia Dumnezeu îi atribuie dreptatea fără fapte, Spunând: Binecuvântați sunt aceia ale căror nelegiuiri sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite. Binecuvântat este omul căruia Domnul nu îi va imputa păcatul. Atunci, vine această binecuvântare numai peste cel circumcis, sau și peste cel necircumcis? Fiindcă spunem că lui Avraam credința i s-a socotit pentru dreptate. Dar cum i s-a socotit? Când era în circumcizie sau în necircumcizie? Nu în circumcizie, ci în necircumcizie. Și a primit semnul circumciziei, un sigiliu al dreptății credinței pe care o avea fiind în necircumcizie; ca el să fie tatăl tuturor celor ce cred, cu toate că nu sunt în circumcizie; ca să li se atribuie și lor dreptatea; Și să fie tatăl circumciziei nu doar celor din circumcizie, ci și celor ce umblă în pașii acelei credințe a tatălui nostru Avraam, pe care o avea fiind încă necircumcis. Fiindcă promisiunea că el va fi moștenitor al lumii nu era dată lui Avraam sau seminței sale prin lege, ci prin dreptatea credinței. Căci dacă moștenitori sunt cei din lege, credința este desființată și promisiunea este fără efect; Fiindcă legea lucrează furie; căci unde nu este lege, nu este nici încălcare a legii. Din această cauză este din credință, ca să fie conform harului; pentru ca promisiunea să fie sigură întregii semințe; nu numai celei ce este din lege, dar și celei ce este din credința lui Avraam, care este tatăl nostru al tuturor, (Așa cum este scris: Te-am făcut tatăl multor națiuni), în fața celui pe care l-a crezut, adică Dumnezeu, care dă viață morților și cheamă cele ce nu sunt ca și cum ar fi. El care împotriva speranței a crezut în speranță, ca el să devină tatăl multor națiuni, conform cu ceea ce i se spusese: Așa va fi sămânța ta. Și, nefiind slab în credință, nu a luat în considerare propriul său trup deja mort, având aproape o sută de ani, nici starea moartă a pântecelui Sarei; Nu a șovăit la promisiunea lui Dumnezeu, prin necredință; ci a fost tare în credință, dând glorie lui Dumnezeu; Și, fiind deplin convins că, ce a promis, a fost în stare să și facă. Și de aceea aceasta i s-a atribuit lui pentru dreptate; Dar nu numai pentru el a fost scris că i s-a atribuit; Ci și pentru noi, cărora ni se va atribui, dacă credem în cel ce a înviat dintre morți pe Isus Domnul nostru; Care a fost predat din cauza greșelilor noastre și a fost înviat pentru justificarea noastră.

Romani 4:1-25 Biblia în Versiune Actualizată 2018 (BVA)

Ce putem afirma despre strămoșul nostru Avraam? Oare ce a descoperit el? Dacă Avraam a fost considerat corect datorită faptelor lui, atunci (în baza acestor fapte) are motive (importante) de laudă. Dar el nu s-ar putea prezenta cu ele înaintea lui Dumnezeu. Oare ce spune Scriptura? Ea afirmă că „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu; și astfel, (pentru această alegere a lui), a fost considerat corect (în relația cu El).” Atunci când un om lucrează, recompensa pentru munca lui nu este considerată un cadou, ci ca o datorie care trebuie să îi fie achitată. Dar aici avem cazul celui care nu lucrează ceva pentru a fi considerat corect, ci el doar se încrede în Cel care îl acceptă pe cel păcătos; și astfel, această credință a lui îi este considerată corectitudine. Chiar și David vorbește despre faptul că acela pe care Dumnezeu îl consideră corect fără ca el să lucreze ceva în acest scop, este un om fericit. Textual, el spune: „Cei ale căror păcate sunt iertate și acoperite, sunt niște oameni fericiți! Acela căruia Dumnezeu nu îi ia în considerare păcatul, este un om fericit!” Oare de această fericire beneficiază doar cei circumciși, sau și cei necircumciși? Am afirmat că în cazul lui Avraam, „Credința lui i-a fost considerată corectitudine (personală).” Dar oare care au fost circumstanțele în care a primit el această corectitudine – când era circumcis, sau când era necircumcis? Desigur că acest lucru i s-a întâmplat nu după ce deja fusese circumcis, ci atunci când nu era circumcis. Apoi a primit circumcizia (poruncită) ca o autentificare a statutului de om corect pe care îl primise prin credință atunci când nu era circumcis. Și a ajuns apoi să fie (numit) tatăl tuturor celor care cred chiar fără să fie circumciși; pentru ca astfel să fie și ei considerați corecți (în relația lor cu Dumnezeu). Dar strămoșul nostru Avraam este în același timp și tatăl celor circumciși care nu respectă numai această poruncă (a circumciziei), ci care îi urmează și exemplul credinței. De fapt, atunci când lui Avraam i s-a făcut promisiunea că va moșteni lumea, ea nu a fost formulată (mai târziu și) în textul legii (mozaice); ci a fost pronunțată pe baza acelui statut de om corect care vine prin credință. Dacă moștenitorii (lui Avraam) ar proveni dintre cei care vor să respecte legea (mozaică), atunci credința (inițială) ar fi fără sens și inutilă, iar promisiunea ar fi fără efect. Existența (și încălcarea) legii (mozaice) produce mânie. Dar acolo unde nu este (în vigoare) această lege, nu există nici posibilitatea de a fi acuzat de încălcarea ei. Datorită acestui fapt, (această dreptate) este oferită prin credință, ca să poată fi (acceptată) ca un har. Astfel, promisiunea devine valabilă nu doar pentru cei care respectă legea (mozaică), ci pentru toți acei descendenți (spirituali) ai lui Avraam care au credința lui. Iar el este tată pentru noi toți (care credem ca el). De fapt, așa este scris și în Scripturi: „Te-am făcut tatăl multor națiuni!” Această promisiune a fost făcută în prezența lui Dumnezeu în care (Avraam) a crezut. El este Cel care învie morții și care cheamă la existență lucruri care nici nu existaseră înainte de a porunci apariția lor. Sfidând orice motiv de descurajare, Avraam a crezut că va deveni tatăl multor națiuni, când i s-a spus „[…] Așa vor fi descendenții tăi!”. El nu a fost slab în credință; și în consecință, nu a privit la corpul lui care, la aproximativ o sută de ani, era aproape mort. Nu a luat în considerare nici faptul că Sara nu mai putea avea copii. În plus, Avraam nu a avut dubii cu privire la promisiunea lui Dumnezeu; ci fiind întărit prin credința lui, L-a glorificat, având certitudinea că Dumnezeu poate să facă ce i-a promis. Astfel, „credința lui i-a fost considerată ca bază pentru statutul de om corect (în relația lui cu Dumnezeu)!” Când Scriptura face această afirmație, nu înseamnă că vorbește despre ceva care se aplică doar lui Avraam; ci ea se referă și la noi care credem în Cel care L-a înviat dintre cei morți pe Isus, Stăpânul nostru. Ni se va lua în considerare și nouă aceeași credință în El, Cel care a fost dat pentru păcatele noastre și care a fost înviat pentru ca noi să putem fi considerați corecți.

Romani 4:1-25 Noua Traducere Românească (NTR)

Atunci, ce vom spune că a găsit Avraam, strămoșul nostru în ce privește trupul? Pentru că, dacă Avraam a fost îndreptățit prin fapte, atunci are motive de laudă, însă nu înaintea lui Dumnezeu. Căci ce spune Scriptura? „Avraam a crezut în Dumnezeu, și aceasta i-a fost considerată dreptate“. Dar plata celui ce lucrează nu este considerată un har, ci o datorie, însă celui care nu lucrează, ci se încrede în Cel Care-l îndreptățește pe cel lipsit de evlavie, credința îi este considerată dreptate. Tot așa vorbește și David despre fericirea omului pe care Dumnezeu îl consideră drept fără fapte: „Fericiți sunt cei ale căror fărădelegi sunt iertate și ale căror păcate sunt acoperite! Fericit este omul căruia Domnul nu-i ia în considerare păcatul!“. Așadar, este această fericire pentru cei circumciși, sau și pentru cei necircumciși? Căci zicem: „Lui Avraam credința i-a fost considerată dreptate“. Dar cum i-a fost considerată: era el circumcis sau era necircumcis? Nu era circumcis, ci era necircumcis. Apoi a primit semnul circumciziei ca pe un sigiliu al dreptății primite prin credință, în timp ce era necircumcis, astfel încât să poată fi atât tatăl tuturor celor ce cred fără să fie circumciși, pentru ca să li se ia în considerare și lor dreptatea aceasta, cât și tatăl celor circumciși, care nu doar că sunt circumciși, dar și pășesc pe urmele credinței pe care a avut-o tatăl nostru Avraam înainte de a fi circumcis. Căci nu prin Lege i-a fost făcută lui Avraam sau urmașilor lui promisiunea că va fi moștenitor al lumii, ci prin dreptatea care vine prin credință. Căci, dacă moștenitori sunt cei ce sunt sub Lege, atunci credința este fără folos, iar promisiunea este desființată. Fiindcă Legea aduce mânie, dar, unde nu este Lege, nu este nici încălcare a Legii. De aceea promisiunea este prin credință: ca să fie potrivit harului, așa încât aceasta să fie sigură pentru toți urmașii, nu doar pentru cei ce sunt sub Lege, ci și pentru cei ce au credința lui Avraam, care este tatăl nostru, al tuturor, așa cum este scris: „Te-am făcut tatăl multor națiuni“. El este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu, în Care a crezut, Care învie morții și Care cheamă lucrurile care nu sunt, ca și cum ar fi. În pofida lipsei oricărei speranțe, el a crezut cu speranță că va deveni tatăl multor națiuni, potrivit cu ceea ce i-a fost spus: „Așa vor fi urmașii tăi!“. El n-a slăbit în credință când a văzut că propriul său trup era deja bătrân – avea aproape o sută de ani – și că pântecul Sarei era bătrân. El nu s-a îndoit de promisiunea lui Dumnezeu, prin necredință, ci a fost întărit prin credință, dând glorie lui Dumnezeu și fiind pe deplin convins că Dumnezeu este în stare să și facă ceea ce a promis. De aceea credința i-a fost considerată dreptate. Acum, cuvintele „i-a fost considerată“ n-au fost scrise doar pentru el, ci și pentru noi, cărora credința urmează să ne fie considerată dreptate, nouă, celor ce credem în Cel Ce L-a înviat dintre cei morți pe Isus, Domnul nostru, Care a fost dat pentru nelegiuirile noastre și Care a fost înviat pentru îndreptățirea noastră.