Iob INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlul și autorul.
Cartea poartă numele protagonistului lucrării: Iob. În canonul ebraic, se găsește printre „Kᵊtùbîm” (Scrieri), adică în partea a treia a colecției cărților sacre. În acest grup, ocupă locul al doilea sau al treilea, între Psaltire și Proverbe. În LXX, Iob este trecut printre hagiografi și este în raport strâns cu cărțile sapiențiale, atribuite lui Solomòn și numite „scrieri în versuri”. În Vg, Cartea lui Iob este la începutul cărților didactice. Plasarea diferită reflectă, în parte, nesiguranța și divergențele apărute cu privire la protagonistul lucrării și la originea operei.
Autorul anonim al Cărții lui Iob a trăit probabil în Palestína. Este un israelit profund religios, obișnuit să dialogheze cu Dumnezeu într-o atmosferă de intimitate și încredere tipice alianței. Era obișnuit cu cărțile profeților, cunoștea pe de rost psalmi și era familiarizat cu literatura sapiențială, ale cărei probleme, doctrină și procedee literare le cunoștea. Era un erudit cu o cultură vastă, după ce a călătorit în țară și în afara ei. Cunoștea Egiptul, Peninsula Sinài, pustiul. Probabil vizitase și Fenícia și Mesopotàmia, ale căror legende și mituri îi erau cunoscute.
În ansamblu, textul ebraic al Cărții lui Iob s-a păstrat destul de bine. Se observă prezența multor cuvinte rare și dificile. În text, au fost făcute schimbări de versete. Unele pasaje sunt obscure și foarte greu de tradus.
LXX este deseori o parafrază care conține erori și inexactități. Ba mai mult, unele versete din TM lipsesc în LXX, ele fiind reconstruite după traducerea lui Teodotiòn. Voind să facă inteligibilă cartea pentru grecii culți, traducătorii suprimă o parte importantă din textul ebraic.
Cartea este bine redată în Vulgata sfântului Ieronim, o capodoperă de exactitate textuală și de frumusețe stilistică. În unele situații, se simte influența exegezei rabinice contemporane și, în unele cazuri, se resimte interpretarea creștină.
Teologia.
Dumnezeu este unic (Iob 5,9; 9,10; 37,5), creator și stăpân al tuturor lucrurilor (Iob 12,13), inaccesibil (23,8-9) și transcendent (11,8-9): el este actorul principal al Cărții lui Iob. Voința sa atotputernică realizează ceea ce voiește (9,12; 11,10; 23,13-14); de el depinde totul: bucuria, suferința, boala, vindecarea (5,18; 22,18). Infinit superior omului (38,4–39,30), Dumnezeu umple creația de lucrări minunate, în care se reflectă înțelepciunea divină și atotputernicia (40,1–41,6). Mintea umană poate să cunoască doar fragmente din lucrările sale (26,14). În unele texte, apare o concepție veche despre divinitate. Aceasta ar fi o putere adversă, care se năpustește asupra omului pe neașteptate și-l doboară cu putere nemaiauzită (16,12; 30,18), se încăpățânează împotriva lui și răscolește în om conștiința (10,15-17), face să piară cei drepți și cei vinovați și râde de necazul celor nevinovați (9,22). În alte pasaje, în schimb, este subliniată imaginea Dumnezeului personal și binevoitor, care-și revelează voința, impune exigențe morale, răzbună cauza slujitorilor săi și apără virtutea care a fost călcată în picioare. Acest Dumnezeu are relații de prietenie cu omul, îl luminează și-l protejează.
Omul este al doilea mare actor al Cărții lui Iob. Viața omului, izvor al oricărui bine, dar totodată al mizeriei extreme, vine de la Dumnezeu (3,4–5,20). El îl modelează pe om în sânul matern (10,8-12) și-l menține în viață, întrucât omul trăiește datorită suflării divine (12,10; 33,4). Omul este o ființă fragilă din natură, frunză purtată de vânt, avorton (13,25), efemer ca o sulfare (7,16). Este din fire impur și corupt (15,16) și destinat la suferință. Viața umană este asemănată cu un dur serviciu militar (7,1-2). Ea este tristă din cauza bolii, a suferințelor fizice și morale, a falsității și infidelității prietenilor (6,15-17; 19,13-17) și din cauza societății perverse (24; 36,7-12). Ultimul destin al omului este moartea, care intervine atunci când Dumnezeu își retrage suflarea (34,14-15).
Moartea îi egalizează pe toți oamenii (3,14-15.19). Regiunea întunecoasă a Șeòlului îi primește pe toți defuncții, care nu mai au posibilitatea să se întoarcă la viață (14,7-12.18-22). De aceea apare problema semnificației existenței: de ce dă Dumnezeu viață celor care vor trece în amărăciune? Ce sens are viața creaturilor efemere, chinuite de dureri, care ajung în Șeòl? Și totuși, un profund sentiment religios îl vede pe Dumnezeu intervenind în toate momentele vieții. Dumnezeu cunoaște acțiunile omului și veghează asupra lor pentru a le da recompensă (4,17-19; 15,16-17). El apără dreptul (9,14-16; 10,13-15; 17,23) și apreciază acțiunile oamenilor cu o măsură justă (31,6). Atitudinea adevărată a omului față de Dumnezeu este teama reverențială (1,1.18; 2,3), care presupune adevărata înțelepciune (28,28). Acest lucru cere o abandonare sistematică a răului și practicarea faptelor de milostivire. Un mijloc eficient pentru a obține bunăvoința divină este rugăciunea (8,5-7; 11,13-15; 27,8-10).
Doctrina morală a cărții, eliberată de prescrierile alimentare și rituale mozaice, este un ecou fidel al celei mai elevate predici profetice și al teologiei psalmilor.
Dumnezeu este înconjurat de curtea cerească, formată din ființe misterioase, numite „fii ai lui Dumnezeu” (1,6; 28,7). Ei sunt consilierii și mesagerii lui; sunt superiori oamenilor și, totuși, chiar și în ei se pot găsi imperfecțiuni (4,17-19; 5,1-2.8; 15,14-16), la fel ca în cer și în stele (25,4-6). Sunt intermediari între Domnul lor și oameni (5,1; 33,23-24). Între ei, este unul care are misiunea de a-i ispiti pe oameni și de a-i acuza înaintea lui Dumnezeu (1,6); este Satàna, adversarul prin excelență, care nu crede în sinceritatea și în dezinteresul virtuții (1,7-9).
Suferința este problema centrală a cărții. Nu este vorba de a descoperi originea sau motivul durerii sau de a-i găsi o justificare, ci de a alege o atitudine corectă în situația ei. Iob, prietenii lui și Dumnezeu însuși propun diferite puncte de vedere. Suferința este consecința păcatului și are scop de ispășire. În această situație, păcătosul este invitat să îndepărteze cauza suferinței, adică să se convertească la Dumnezeu, să se îndepărteze de rău și să obțină iertarea vinovăției.
Dialectica istorică și culturală și aluziile din poemul lui Iob dau mesajului cărții o profunzime surprinzătoare în contextul frământării dureroase istorice a Israèlului postexilic. În figura lui Iob, se exprimă în mod simbolic suferința comunității evreilor repatriați din Babilòn. Ei trăiesc după Torà, îi sunt fideli lui Yhwh, totuși trebuie să facă față frustrării și scandalului, întrucât promisiunile și speranțele legate de întoarcerea în țară nu se realizează. Dimpotrivă, trebuie să înfrunte o opoziție încăpățânată în misiunea lor, în integritatea lor și în însăși existența lor. Yhwh pare să-i fi abandonat pe credincioșii săi în puterea celor răi (cf. 9,24; 16,11). Mai mult, nu numai că Israèl este privat de autonomia politică (cf. Esd 9,9; Neh 9,36), dar este dur contrat în modul de a trăi după principiile Torei.
Semnificația întâmplărilor lui Iob, la nivelul intern și extern al relatării, are o valoare paradigmatică. Dumnezeu l-a pus la încercare pe Iob pentru a-l înălța, iar Iob a luptat pentru Dumnezeu, pentru relația cu el, chiar cu riscul vieții. Desigur, pentru încercare, Dumnezeu îi alege pe cei drepți, îi alege pe oamenii de care se simte sigur. Dumnezeu nu-l încearcă pe cel nelegiuit, al cărui sfârșit este previzibil. Împotriva insinuărilor lui Satàna și a prietenilor lui Iob, Dumnezeu se încrede în om. Acceptând pariul, Dumnezeu se încrede în Iob, știe că Iob, în ciuda obscurității, poate să confirme motivul pentru care-l laudă. Dumnezeu se încrede în om și știe că este capabil, în circumstanțe extreme, să reînnoiască în mod liber iubirea pentru el.
De altfel, credința implică fidelitatea omului, acceptarea faptului că Dumnezeu este ascuns, forța de a aștepta, provocarea istoriei. Ascunderea și tăcerea lui Dumnezeu, pe care omul le trăiește ca pe o încercare, devin un fel de spații lăsate deschise omului pentru un răspuns sincer și conștient. Dumnezeu mizează pe forța omului, nu pe abdicarea lui. Lui Dumnezeu îi place omul lucid, și nu adulator, care știe să țină capul sus și să-i iasă înainte conștient și plin de iubire. Tăcerea lui Dumnezeu constituie o etapă către o revelație deplină a sa față de om, spre o cunoaștere completă a lui Dumnezeu în om. Fidelitatea consecventă generează astfel iubirea, care-l face pe om capabil să fie partenerul lui Dumnezeu în a crea lumea și istoria.
Structura.
Cartea lui Iob se poate împărți astfel:
I. PROLOG (1,1–2,13)
II. DIALOGUL DINTRE IOB ȘI CEI TREI PRIETENI (3,1–27,23):
primul ciclu de discursuri (3,1–14,22);
al doilea ciclu de discursuri (15,1–21,34);
al treilea ciclu de discursuri (22,1–27,23)
III. ELOGIUL ÎNȚELEPCIUNII (28,1-28)
IV. MONOLOGUL LUI IOB (29,1–31,40)
V. PLEDOARIA LUI ELÍHU (32,1–37,24)
VI. TEOFANIA (38,1–42,6)
VII. EPILOG (42,7-17).
Selectat acum:
Iob INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași