Iudita INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlu și conținut.
Numele cărții vine de la rolul important pe care îl are femeia cu acest nume în eliberarea extraordinară a țării lui Iùda și a cetății sfinte din fața unui dușman puternic, rival al lui Dumnezeu.
Relatarea se prezintă în nuanțe istorico-narative. Se citesc nume de monarhi și popoare cunoscute ca Nabucodonosòr, asirieni, mezi, perși. Se dă impresia unei cronologii precise: evenimentele au loc în anii al doisprezecelea, al șaptesprezecelea și al optsprezecelea al domniei lui Nabucodonosòr, respectiv în anii 593, 588 și 587 î.C. Sunt abundente referințele geografice și topografice legate de expedițiile militare. Scena evenimentelor este bine stabilită în jurul cetății Betùlia.
Totuși, lectura atentă a datelor istorice, cronologice și geografice pune multe semne de întrebare. Toate observațiile conduc la ideea că această Carte a Iudítei nu este istorică în sensul propriu al cuvântului. Datele relatării cu privire la personaje și la situații cuprind un interval de timp care se desfășoară de-a lungul mai multor secole, în timp ce episoadele înseși ale cărții se petrec în câteva luni. Autorul sacru pune împreună nume și fapte reale, aparținând epocilor diferite, și compune o relatare care nu are nicio pretenție de precizie istorică. De altfel, este imposibil să se situeze episodul Iudítei într-o perioadă istorică precisă. Nu se potrivește nici cu epoca pre-exilică, nici cu cea persană sau greacă, chiar dacă în carte se întâlnesc elemente proprii fiecăreia dintre aceste epoci.
Studiul atent al tuturor elementelor întâlnite în această carte ilustrează problema istoriei Israèlului și a Orientului Mijlociu. Geografia, arheologia, stilul antologic, scopul cărții, metoda compunerii sugerează o istorie fictivă compusă pe baza elementelor reale aparținând epocilor diferite, cu scopul de a oferi o lecție edificatoare.
Autorul cunoaște bine istoria biblică și descrie personajele și scenele relatării făcând apel la episoade relatate în alte cărți istorice, folosind deseori aceleași locuțiuni sau făcând aluzii la ele. În acest sens, se poate vorbi în Cartea Iudíteide un stil antologic. Numele „Nabucodonosòr” și „Holofèrn”, dușmani aroganți ai Israèlului, nu sunt personaje istorice: ei simbolizează puterea păgână antidivină și antiisraelită. Iudíta personifică poporul credincios Domnului care, lipsit de putere militară, dar bogat în credință, înfrânge opresorul păgân prin rugăciune și penitență.
În această lumină, se înțelege de ce autorul sacru nu este preocupat de precizie în descrierea locurilor, a persoanelor și a evenimentelor, ci se folosește din abundență de propria fantezie. El vrea să reprezinte drama luptei și a victoriei lui Dumnezeu, situată într-o epocă neprecizată, cu nume și adrese simulate, cu numere simbolice, imagini singulare și descrieri neverosimile, dând lucrării un caracter escatologic.
Autorul cărții este necunoscut, dar scrie probabil în Palestína. Din studiul lucrării, se deduce că era un iudeu înțelept, hrănit cu o profundă cunoaștere a Sfintelor Scripturi, capabil să producă material nou folosindu-se de elementele vechi. Autorul este un mare artist: acțiunea se dezvoltă în formă unitară, progresivă și dramatică.
Data compunerii cărții pare a fi târzie: sfârșitul sec. al II-lea î.C. Conținutul teologic al relatării, accentul pus pe faptul eliberării de dușmani și insistența asupra observării legii, arată că opera se situează bine în perioada Macabèilor, atunci când poporul evreu trebuia încurajat în rezistența și în lupta politico-religioasă împotriva opresiunii seleucide.
Textul original, pierdut, a fost scris probabil în ebraică, și nu în aramaică. Cel mai vechi text existent este versiunea greacă, din care există mai multe recenzii.
Teologia.
Marea lecție a Cărții Iudítei este aceea că Dumnezeu își salvează poporul în orice strâmtorare: Dumnezeu îi protejează pe cei umili, îi răzbună pe cei lipsiți de moștenire, îi salvează pe cei disperați. Acești umili sunt poporul lui Israèl, amenințat de dușmanii păgâni puternici, care divizează și boicotează independența și credința.
Dușmanul poate să fie inimaginabil de puternic; situația poate fi considerată din punct de vedere uman disperată, dar Dumnezeu este capabil să elibereze poporul său. Important este ca Iùda să rămână fidel față de Dumnezeu, să spere victoria de la el și să respecte legea. Prima eliberare obținută în Egipt este prototipul și garanția tuturor victoriilor obținute succesiv de-a lungul istoriei. Ele se vor încheia cu triumful escatologic asupra puterilor ostile lui Dumnezeu și poporului său.
Adevăratul Domn al istoriei nu este Nabucodonosòr, ci Domnul; el conduce evenimentele după bunul său plac, folosind metode care nu se conformează planurilor umane. Israèl este legat de Dumnezeu prin legături speciale, care îl fac moștenirea lui Dumnezeu (Itd 4,12; 8,22), fiul său (9,4), poporul alianței (9,13).
Mijloacele prin care Iudíta obține victoria – adică înșelăciunea, seducția și asasinatul – trebuie judecate în strategia războiului și a principiilor morale dominante în Vechiul Testament. Cel care voia să seducă Israèlul este el însuși sedus și înșelat, conform Legii Taliònului. Iudíta este pur și simplu instrumentul dreptății divine. Dumnezeu mântuiește poporul său prin faptele oamenilor care acționează ca oameni. Autorul sacru nu exprimă o judecată etică cu privire la comportamentul Iudítei, supunându-se unui gen literar special folosit pe larg în Biblie (Ier 27,1-25; 34,13-29; 37,32-34).
Figura lui Ahiòr arată deschiderea iudaismului macabeu către străini, pe aceeași linie cu Cărțile lui Rutși Iòna. Ahiòr este un păgân, membru al unui popor care a produs mari suferințe Israèlului în timpul lui Saul și al lui Ieremía. Deuteronomul interzicea ca un fiu al lui Amòn să fie admis în adunarea poporului lui Israèl. Cartea Iudítei arată că un non-iudeu, ba chiar un membru al unui popor în mod tradițional dușman, poate să participe la alegerea lui Israèl și să se bucure de privilegiile sale. Este teologia concretă a universalității mântuirii.
Suferințele și neîmplinirile din viața omului și din istoria poporului ales nu sunt pedepse, ci probe care au rolul să întărească fidelitatea față de Dumnezeu. De aceea, atitudinea adevărată a omului în aceste circumstanțe este mulțumirea adusă Domnului.
Starea de văduvă este prezentată ca preferabilă față de cea a femeii căsătorite. Acesta este un concept nou, care se deosebește de opiniile obișnuite în Vechiul Testament. Providența lui Dumnezeu acționează prin jocul cauzelor secundare.
Cartea Iudíteieste bogată în doctrină: este o prezentare magnifică a stăpânirii lui Dumnezeu în istorie, care se proiectează până la faza finală a împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Structura.
Cartea Iudíteipoate fi împărțită după cum urmează:
I. CAMPANIA LUI HOLOFÈRN (1,1–3,10)
II. OPRIMAREA POPORULUI LUI DUMNEZEU (4,1–6,21)
III. ASEDIUL CETĂȚII BETÙLIA (7,1-32)
IV. IUDÍTA (8,1–9,14)
V. IUDITA ȘI HOLOFÈRN (10,1–13,20)
VI. VICTORIA (14,1–16,25)
Selectat acum:
Iudita INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași