Qohelet INTRODUCERE
INTRODUCERE
Titlul și autorul.
Termenul „Qohelèt” derivă din ebraicul „qahàl” (= „adunare”) și înseamnă „omul adunării”, „cel care convoacă adunarea” sau „cel care vorbește în ea”. Această derivare a numelui a condus la traducerea greacă „Ekklesiàstes”, de la „ekklesía”, și la transliterarea latină „Ecclesiàstes”. Dacă numele este precedat de articol, este un nume de funcție; totuși, aproape întotdeauna este folosit fără articol și a ajuns să devină un nume propriu.
Astfel, Qohelèt dobândește o identitate aparte: este un înțelept care reflectează asupra sensului vieții și asupra limitelor cunoașterii umane, teme ale înțelepciunii tradiționale, pe care le contrazice pornind de la experiență. Cartea a fost plasată în secțiunea a treia a Bibliei ebraice, între Scrieri, iar în Biblia greacă, la fel ca și în versiunea latină, între Cărțile Sapiențiale. Cartea lui Qohelèt este citită în liturgia ebraică a Sărbătorii Corturilor, celebrată toamna, la încheierea recoltării, ca invitație de a se bucura de bunuri, fără a uita că Dumnezeu este cel care le-a dat și care le poate lua conform voinței sale de nepătruns.
Textul cărții, întrucât a fost scris într-o epocă târzie și primit îndată în canonul palestinian, prezintă caracteristici de transmitere mult mai simple decât textele care au fost mai înainte. Limba pune multe probleme, întrucât prezintă particularități ortografice, sintactice și lexicale ce fac din el un text unic în Vechiul Testament. Se remarcă influențe din culturile aramaică, feniciană, nabatee, canaaneană și, probabil, greacă. Stilul este mai mult vorbit decât literar, exprimarea este liberă și directă. La fel, liber și direct este modul de a se raporta la înțelepciunea tradițională și la realitate.
Prezența cuvintelor aramaice și persane nu permit plasarea apariției Cărții lui Qohelèt înainte de a doua jumătate a sec. VI î.C. Pentru precizarea mai exactă a timpului în care se situează Qohelèt, este folosită semnificația termenului „mᵊdînâ” (Qoh 2,8; 5,7), care se referă la satrapie, adică unitatea prin care era divizat Imperiul Persan. Palestina făcea parte din Satrapia de Dincolo de Eufrat până în 323 î.C. Cât privește locul apariției, menționarea Ierusalimului este doar un artificiu literar care-l identifică pe autor cu Solomòn. Informațiile puține pe plan lingvistic și politic-economic îi duc pe cercetători la ipoteza de a localiza Cartea lui Qohelèt în partea de nord, la vest de Iordan, în Galileea și Samaria.
Atât în ambientul iudaic, cât și în cel creștin, au fost discuții cu privire la canonicitatea cărții. Cauza este dificultatea, pentru cel care citește, de a se apropia de ea în mod religios. În creștinism, a fost citată de timpuriu de Clement din Alexandria, care redă fragmente din Qoh 1,16-18 și 7,13, dar aluzii se găsesc și în Păstorul lui Hèrmas și în sfântul Iustín. Conceptul paulin despre creația supusă deșertăciunii din Rom 8,20, cel al misterului și al libertății lucrării lui Dumnezeu din Rom 9,9 șu, precum și ideea sfântului Ioan că lumea trece, pe când cel care face voia lui Dumnezeu rămâne în veci (1In 2,17) par a fi soluția aspectului care-l frământă cel mai mult pe Qohelèt: omul efemer, în fața eternității lui Dumnezeu.
Teologia.
Itinerariul cercetării lui Qohelèt este următorul: vrea să înțeleagă realitatea pe care o trăiește și caută să vadă dacă ceea ce se spune cu privire la viață este adevărat. Examinează experiențele pe care le face și de la care speră să dobândească ceva: înainte de toate, le duce până la exces, în așa fel încât să-i arate limita adevărată. Apoi le confruntă cu moartea și aici vede absurditatea lor. Examinează afirmațiile înțelepciunii tradiționale: mai întâi constată că realitatea le dezminte și apoi le proiectează spre moarte și le descoperă nonsensul.
Moartea este piatra de încercare, întrucât face urgentă găsirea sensului vieții și chinului de a trăi. În același timp, moartea este „gaura neagră” care-l înghite pe cercetător și cercetarea lui, o cercetare care ajunge doar să evidențieze limita cunoașterii umane. Această limită este realitatea omului și, întrucât omul este creatura lui Dumnezeu, responsabilitatea acestei limite cade asupra Creatorului. Nebună și ridicolă este tentativa de a depăși limita. Nu face decât să nască iluzia de a fi diferiți, superiori, înțelepți. Însă diferența dispare pe pragul morții, care îi asimilează pe cel înțelept și pe cel nesimțit, omul și animalul. Numai dacă-și acceptă limita, omul este cu adevărat om și poate să se realizeze în plinătate, după proiectul lui Dumnezeu. Qohelèt nu face altceva decât să pună în evidență limita umană, o limită care are funcția salvifică de a-l pune pe om în raportul cel mai corect cu Dumnezeu.
În ciuda conștiinței dezamăgite a absurdității generale a vieții umane, Dumnezeu nu este eliminat din orizontul lui lui Qohelèt. Nu vorbește niciodată despre el cu numele propriu; tetragrama sacră (Yhwh) revelată pe Sinài nu este folosită, ci numai numele comun de „Dumnezeu”. Trecerea de la o religie a Dumnezeului național la un monoteism adevărat și propriu a subliniat transcendența lui Dumnezeu, îndepărtându-l tot mai mult de viața trăită de oameni. Această îndepărtare devine apăsătoare, astfel că se simte nevoia de a umple golul cu ființe mai apropiate de om și de problemele sale (îngeri, ființe etc.). În acest proces, Qohelèt este în disonanță, întrucât refuză să umple distanța dintre om și transcendență, preferând să lase într-o evidență dureroasă tensiunea nerezolvată. Refuză să dea răspunsuri mângâietoare, preferând să sublinieze problemele reale ale vieții. Refuză să accepte în mod pasiv doctrinele înțelepților tradiționali, preferând nesiguranța experienței și chinul autenticității. Dacă este afirmată o absurditate, ea este văzută numai din partea omului, chiar dacă adevăratul văl obscur se extinde asupra întregii naturi și asupra întregii istorii. Rămâne siguranța că acțiunea lui Dumnezeu are un sens (Qoh 3,14), dar un sens pe care omul nu poate să-l înțeleagă. Problema este, așadar, de ce Dumnezeu l-a creat pe om cu această fractură interioară între dorință, exigența unei totalități de sens și imposibilitatea de a-l găsi.
Între experiența umană și datul revelat este posibilă o multitudine de poziționări, care tind toate spre adevăr. Niciuna dintre ele nu este „adevărul”, pentru că fiecare, izolată, este, într-un anumit mod, eretică, adică ar alege o parte luând-o ca întreg, ci în tensiunea care se produce în dialogul dintre ele, se află adevărul. Numai în această tensiune dialogică se află conștiința complexității proprie realităților umane. Urmează, de aici, umilința profundă pe planul cunoașterii, disponibilitatea de a asculta și dorința autentică de a înțelege realitatea, unind într-o sinteză superioară viziunea proprie și pe a celuilalt.
Dumnezeu l-a făcut pe om atât de limitat și atât de dureros conștient de limitele sale, întrucât vrea să fie temut. În raporturile sale cu Dumnezeu, omul trebuie să-și amintească mereu că este pe pământ, în timp ce Dumnezeu este în ceruri. Raportul religios nu poate să constea în altceva decât în teama de Dumnezeu. Qohelèt știe din experiență că pentru orice lucru este un timp și o judecată. De aceea, este sigur că Dumnezeu acționează în lume și omul trebuie să se teamă de această intervenție divină. De aici, inutilitatea sacrificiului ca atare: ceea ce contează este ascultarea, atitudinea interioară.
Structura.
Cartea lui Qohelèt poate fi împărțită astfel:
I. PARTEA ÎNTÂI (1,1–6,12)
II. PARTEA A DOUA (7,1–12,8)
III. EPILOG (12,9-14)
Selectat acum:
Qohelet INTRODUCERE: VBRC2020
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2020 Departamentul de Cercetare Biblică al Diecezei Romano-Catolice de Iași