Cântarea cântărilor 2:14-17

Tu, porumbiță dintre stânci, Din scobiturile adânci Ale prăpăstiilor, mult – Glasul – voiesc să ți-l ascult. Vino degrabă – nu mai sta – Să pot privi la fața ta. Căci glasul tău – o știi prea bine – Cât e de dulce, pentru mine. Să-ți văd obrajii vreau, căci ei Plăcuți sunt, pentru ochii mei. Să prindeți vulpi – chiar și pe cele Care sunt mici – pentru că ele Ne strică viile în floare, Din văile scăldate-n soare.” „Iată că prea iubitul meu Al meu este și-a lui sunt eu. El, turmele, și le-a lăsat Doar printre crini, la pășunat. Până când se mai răcorește, Până când umbra se lungește, Întoarce-te! Aici sunt eu Și te aștept, iubitul meu. Sari peste câmpuri, bunăoară, La fel ca și o căprioară. Ca și un pui de cerb apoi, Saltă și vino înapoi. Treci peste munții care cresc În zare și ne despărțesc.”

Planuri de citire și Devoționale gratuite în legătură cu Cântarea cântărilor 2:14-17