Noi știm că firii îi e greu,
Căci, de durere, este plină
Și, până astăzi, ea suspină
Și suferă chinul cel mare,
Pe care nașterea îl are.
Și nu doar ea – vedeți și voi –
Suferă-acuma, ci și noi –
Aceia cari am dobândit
Primele roade ce-au venit
Din partea Duhului – când stăm
Și, înfierea, așteptăm –
Adică o răscumpărare
A trupurilor pieritoare.
Căci în nădejdea asta, noi
Ajuns-am mântuiți, apoi.
Însă, nădejdea ce se vede,
Nu-i mai nădejdea-n cari se crede;
Pentru că-n ceea ce zărești,
Mai poți ca să nădăjduiești?
Pe când, însă, dacă noi știm,
Mereu, ca să nădăjduim
În ceea ce noi nu vedem,
Răbdare, s-așteptăm, avem.
Dar Duhul, sprijin ni S-a dat,
Și ne ajută, ne-ncetat,
În slăbiciune, căci nu știm,
Când ne rugăm, cum să vorbim.
De-aceea, Duhul mijlocește
Și-n locul nostru, El vorbește,
Scoțând suspine negrăite,
Spre a fi, rugile, primite.
Iar Cel care, din cer, scrutează
Și, inimile, cercetează,
Vede dorința Duhului
Și știe năzuința Lui;
Astfel dar, Duhul ostenește
Și, pentru sfinți, El mijlocește,
În față stând, la Dumnezeu,
După a Lui voie, mereu.”
„Pe de-altă parte, s-a vădit
Că lucrurile – negreșit –
Întotdeauna, se adună,
Și că lucrează împreună,
Numai spre binele celor
Cari dovedit-au – fraților –
Că Îl iubesc pe Dumnezeu,
Deci, pentru cei chemați, mereu,
Să fie după planul Lui,
Deci, după placul Domnului.
Pe cei pe cari i-a cunoscut,
Mai dinainte i-a știut
Și-a hotărât ca ei să vie
Mai dinainte, ca să fie,
Apoi, asemeni chipului
Pe care-l are Fiul Lui,
Ca între mai mulți frați, astfel,
Să poată fi Cel dintâi, El.
Pe-acei care, mai dinainte
I-a hotărât – luați aminte –
Că El, pe dată, i-a chemat,
Iar după ce i-a adunat,
I-a socotit neprihăniți.
Pe cei ce-s astfel socotiți –
Pe care El i-a hărăzit –
În urmă, i-a și proslăvit.
Deci, ce va spune orișicare,
În fața ăstor lucruri, oare?
Dacă e Dumnezeu cu noi,
Cine ne e-mpotrivă-apoi?
Pe al Său Fiu, nu L-a cruțat,
Ci jertfă, pentru noi, L-a dat.
Și-atuncea, cum oare – odată –
Nu ne va da, fără de plată,
Orișice lucru, cari, astfel,
Va fi primit cu tot cu El?