Eu socotesc că ne-nsemnate
Sunt suferințele-ndurate –
În vremile de-acum – de noi,
Față de slava de apoi;
Față de slava viitoare,
Care-o s-o aibă fiecare,
Nu-s vrednice a fi aduse
Ele, și-alăturea ei, puse.
De-asemeni, toată firea, iată,
Cu o dorință înfocată,
Așteaptă-a fi descoperiți
Fiii lui Dumnezeu, iubiți.
Căci toată firea – pot a spune –
Supusă-i sub deșertăciune;
Dar nu-i de voie-n astă stare,
Ci din pricina celui care,
În astă stare, a adus-o
Când reușit-a de-a supus-o.
Acum, cu o nădejde vie,
Firea așteaptă, ca să vie,
Vremea, în care, dezrobită,
Va fi și ea și, izbăvită,
De stricăciunea ce-o robea,
Să poată-apoi parte-a avea
De slobozenia slavei lor,
Adică ai copiilor
Pe care-i are Dumnezeu.
Noi știm că firii îi e greu,
Căci, de durere, este plină
Și, până astăzi, ea suspină
Și suferă chinul cel mare,
Pe care nașterea îl are.
Și nu doar ea – vedeți și voi –
Suferă-acuma, ci și noi –
Aceia cari am dobândit
Primele roade ce-au venit
Din partea Duhului – când stăm
Și, înfierea, așteptăm –
Adică o răscumpărare
A trupurilor pieritoare.
Căci în nădejdea asta, noi
Ajuns-am mântuiți, apoi.
Însă, nădejdea ce se vede,
Nu-i mai nădejdea-n cari se crede;
Pentru că-n ceea ce zărești,
Mai poți ca să nădăjduiești?
Pe când, însă, dacă noi știm,
Mereu, ca să nădăjduim
În ceea ce noi nu vedem,
Răbdare, s-așteptăm, avem.
Dar Duhul, sprijin ni S-a dat,
Și ne ajută, ne-ncetat,
În slăbiciune, căci nu știm,
Când ne rugăm, cum să vorbim.
De-aceea, Duhul mijlocește
Și-n locul nostru, El vorbește,
Scoțând suspine negrăite,
Spre a fi, rugile, primite.
Iar Cel care, din cer, scrutează
Și, inimile, cercetează,
Vede dorința Duhului
Și știe năzuința Lui;
Astfel dar, Duhul ostenește
Și, pentru sfinți, El mijlocește,
În față stând, la Dumnezeu,
După a Lui voie, mereu.”
„Pe de-altă parte, s-a vădit
Că lucrurile – negreșit –
Întotdeauna, se adună,
Și că lucrează împreună,
Numai spre binele celor
Cari dovedit-au – fraților –
Că Îl iubesc pe Dumnezeu,
Deci, pentru cei chemați, mereu,
Să fie după planul Lui,
Deci, după placul Domnului.