Romani 11:1-24

„Întreb dar: „Și-o fi lepădat, Acuma, cu adevărat, Poporul, oare, Dumnezeu?” Nici vorbă! Iată că și eu Mă trag, din neam Israelit, Al lui Avram fiu, socotit, Din Beniamin, ca seminție. Voiesc dar, bine să se știe, Că Dumnezeu, cu-adevărat, Poporul, nu și-a lepădat, Pentru că El – luați aminte – L-a cunoscut, mai dinainte. Nu știți ce, în Scripturi, se scrie Când se vorbește de Ilie? Atuncea când se plângea El Față de-ntregul Israel, Lui Dumnezeu, iată ce-a zis: „Pe-ai tăi proroci, ei i-au ucis Și-altarele-Ți le-au dărâmat. Numai eu singur am scăpat Și-acuma, Doamne, nu vezi, oare, Cum caută să mă omoare?” Dar ce-i răspunde Dumnezeu? „Și alți bărbați, Mi-am păstrat Eu. În număr, ei sunt șapte mii Și nu și-au îndoit – să știi – Genunchii lor, căci, niciodat’ Lui Bal, ei nu s-au închinat.” La fel și-acum, din astă spiță, Se mai găsește-o rămășiță Care-i datoare, așadar, Alegerii dată de har. Dacă prin har ea s-a făcut, Fapte, atunci, nu s-au cerut; Altminteri, harul dăruit, Nu mai putea fi, „har”, numit. Și dacă e prin fapte dar, Atuncea, nu mai e prin har; Altminteri fapta, niciodată, Nu poate fi, „faptă”, chemată. Deci, ce urmează? Israel Nu a primit ce-a cătat el, În timp ce rămășița dar – Care aleasă e, prin har – A căpătat; ceilalți, să știți, Însă, că fost-au împietriți, Așa precum fusese zis Și cum e, în Scriptură, scris, Că „Dumnezeu le-a dăruit Un duh care i-a adormit; Apoi, și ochi, El le-a mai dat, Ca să nu vadă niciodat’; Urechi, de-asemeni, au primit, Cu care nu au auzit.” David, despre acel popor, A zis, în urmă: „Masa lor, În cursă, li s-a prefăcut Și ca un laț a apărut, Ca un prilej de poticnire, Fiind o dreaptă răsplătire. Întunecimea să le cadă Peste-ai lor ochi, să nu mai vadă; Peste spinări, apasă-i greu Să-i ții îngârboviți, mereu.” „S-au poticnit”, vă-ntreb acum, „Ei, ca să cadă?” Nicidecum! Ci prin alunecarea lor, Drum s-a deschis, Neamurilor, Ca mântuirea s-o primească, Și faptu-acesta să stârnească – Prin oamenii cari au să vie – A lui Israel gelozie. Dacă a lor alunecare E-o bogăție-atât de mare – Și care dată e anume, Acuma, pentru-ntreaga lume – Iar dacă pagubele lor Câștig le e Neamurilor, Ce va fi-ntoarcerea-napoi, A plinătății lor, apoi? Vouă vă spun, Neamurilor: Apostol sunt, al tuturor Popoarelor, și îmi slăvesc Slujba pe care o-mplinesc. Prin tot ce fac, caut mereu, Ca gelozie-n neamul meu, Să pot, în urmă, să stârnesc Și astfel, să îi mântuiesc Pe unii, din al meu popor. Căci dacă lepădarea lor, Lumi-mpăcare i-a adus, Ce poate-atuncea, a fi spus, De revenirea lor, apoi? Ce va-nsemna ea, pentru noi, Dacă nu viață dintre morți Și-nlocuirea vechii sorți? Iar dacă sfinte s-au vădit Primele roade, negreșit, Și plămădeala-asemenea, Trebuie sfântă-a fi și ea. Când rădăcina – să știți voi – E sfântă, ramurile-apoi, De-asemenea, sfinte-s și ele. Dacă din ramurile-acele Unele-au fost tăiate, iar În locul lor, ajuns-ai dar, Să fii, acum, tu altoit – Tu, cel care te-ai dovedit Că din măslin sălbatic ești, Și-astfel părtaș, iată, că ești Grăsimilor măslinului Precum și-al rădăcinii lui – Nu te făli, față de cele Cari fost-au prime rămurele. Căci n-ai de ce să te fălești – Să știi – fiindcă nu tu ești Cel care, rădăcina, ține, Ci ea te ține și pe tine. Dar poate zici: „Au fost tăiate Chiar ramurile-adevărate, Și-n locul lor, m-am pomenit Că am ajuns eu, altoit.” Faptul acest e-adevărat: Primele ramuri s-au tăiat, Căci necredință au vădit, Iar tu acuma, negreșit, Stai, prin credință, în picioare. De ce să te mândrești tu, oare? Nu te-ngâmfa, ci, tot mereu, Teamă să ai! Căci Dumnezeu, Dacă n-a arătat cruțare Față de ramurile care Au fost firești – ia seama bine – N-o să te cruțe nici pe tine. Privește bunătatea Lui, Precum și-asprimea Domnului: Asprime care s-a văzut Față de cei ce au căzut, Și bunătate, pentru tine – Dacă în ea te vei menține. Altminteri, fii încredințat Că o să fii, și tu, tăiat. Dar chiar și ei, când dovedesc Precum că nu mai stăruiesc În necredința lor, să știți, Că vor fi, iarăși, altoiți. Deci, Dumnezeu poate-așadar, Ca să îi altoiască, iar. Tu dacă – din măslinul care Era sălbatic din născare – Ai fost tăiat și altoit, În cel ce bun s-a dovedit – Cum Domnul a găsit cu cale, Chiar împotriva firii tale – Atuncea, nu vor fi primiți, Să fie-n urmă altoiți, La locul lor, și cei pe care, Ramuri firești, măslinu-i are?”