Apocalipsa 21
21
1„Apoi, în urmă, am văzut,
Că un cer nou a apărut
Și un pământ nou, totodată,
Căci cele de întâia dată
Pierit-au și de-asemenea,
Nici marea nu se mai vedea.
2Apoi, din cer, văzut-am eu,
Cum vine, de la Dumnezeu,
Cetatea sfântă – care știm
Că e noul Ierusalim –
Ca o mireasă-mpodobită,
Pentru al ei bărbat, gătită.
3Atunci, din jilțul de domnie,
Un glas s-a auzit să vie
Și-n felu-acesta a vorbit:
„Iată, acuma a venit
Cortul lui Dumnezeu, în care
Sunt oamenii! Dumnezeu are
Ca, între ei, să locuiască
Și astfel, o să se vădească
Precum că-i Dumnezeul lor,
Iar ei vor fi al Său popor.
4În fruntea lor, El o să meargă
Și, lacrima, o să le-o șteargă.
Nu va fi moarte, nici pieire,
Țipăt, durere, tânguire,
Căci tot ce fost-a la-nceput,
De mult, de tot, va fi trecut.”
5Cel cari, pe jilțul de domnie,
Șade, a zis: „Toate-au să fie
Făcute iar, căci Eu, apoi,
Fac toate lucrurile, noi.”
În urmă, a adăugat:
„Să scrii ceea ce ai aflat,
Căci vrednic este de crezut
Ce-ai auzit și ce-ai văzut.
Toate cuvintele-ascultate
De tine, sunt adevărate.”
6Când a sfârșit de cuvântat –
„S-a isprăvit, s-a terminat!” –
Adăugat-a Cel Prea Sfânt.
„Eu, Alfa și Omega, sânt.
Eu, Începutul sunt numit,
Și tot Eu sunt chemat Sfârșit.
Celui ce-i este sete, iată,
Îi dau să bea, fără de plată,
Din apa vieții, negreșit.
7Celor care au biruit,
Aceste lucruri minunate,
Drept moștenire le sunt date;
Căci Dumnezeu le voi fi Eu,
Iar ei vor fi poporul Meu.
8Dar cei curvari, sau cei fricoși,
Ori ucigași, necredincioși,
Precum și toți aceia care
Aduc, la idoli, închinare,
Sau vrăjitori, ori mincinoși,
Sau cei ce se vădesc scârboși,
Au parte de-un anume loc:
Acela-i iazul cel de foc.
A doua moarte – negreșit –
Vor avea ei, de moștenit.”
9Din îngerii care erau
Șapte la număr – și țineau
Șapte potire-n care sânt
Urgiile ce pe pământ,
În urmă, vor avea să vie –
Unu-a venit și-mi zise, mie:
„Vino să vezi, mireasa Lui,
Să vezi nevasta Mielului!”
10Apoi, în Duhul, m-a răpit
Și, pe un munte, m-a suit.
De-acolo, el mi-a arătat,
Cum, din înalturi, s-a lăsat
Cetatea sfântă, minunată,
Care-i Ierusalim chemată.
Ea, de la Dumnezeu, venea,
11Iar slava Lui o-mpodobea.
Lumina-n juru-i răspândită,
Putea a fi asemuită
Cu piatra scumpă, străvezie,
Care, iaspis, părea să fie.
12Un zid, înalt, o-mprejmuia,
Iar porți, douăsprezece-avea,
Și câte-un înger am văzut –
Strajă – în porți, că a șezut.
Erau dar, îngerii acei –
În număr – doisprezece, ei.
Pe-aceste porți, scrise erau
Numele care le aveau
Cei doisprezece fii din care
O seminție va apare,
Alcătuind, în acest fel,
În lume, neamul Israel.
13Spre răsărit, trei porți erau;
La miazănoapte se vedeau
Alte trei porți și, negreșit,
La miazăzi, trei s-au găsit.
De-asemenea, trei porți s-au pus
Și-n partea cea de la apus.
14Zidul care a-nconjurat
Cetatea, fost-a așezat
Pe niște temelii. Acele,
Douăsprezece fost-au ele,
Purtând un nume fiecare –
Înscris în piatră – nume care
E-al celor care, pe pământ,
Apostoli, Mielului, îi sânt.
Asemeni lor, numele-acele,
Douăsprezece fost-au ele.
15Îngerul care îmi vorbea,
O trestie-n mână, avea –
De aur – drept măsurătoare,
Căci el voia ca să măsoare
Cetatea, zidul ce-l avea,
Precum și porțile din ea.
16Cetatea, când s-a construit,
În patru colțuri s-a zidit.
Lungimea ei, asemenea,
E cu lărgimea ce-o avea.
Cu trestia, a măsurat
Cetatea și-astfel, a aflat
Că – în prăjini – se-apropia
De doisprezece mii; și ea
Era la fel, în înălțime,
Ca și-n lărgime și-n lungime.
17A măsurat zidul și, deci,
Află o sută patruzeci
Și patru coți, precum că are,
După măsurătoarea care,
De oameni, este folosită.
18Cetatea se vedea zidită
Numai din aurul curat,
Iar zidul ce-mprejur i-a stat,
Fusese, din iaspis, făcut.
Așa după cum am văzut,
Cetatea ‘ceea minunată
Era, cum e sticla curată,
19Iar temeliile zidite,
Erau frumos împodobite,
Cu pietre scumpe: prima are
Iaspis în ea pus, după care,
A doua este de safir;
Din halchedon e-a treia-n șir,
A patra din smarald apare,
20A cincea doar sardonix are;
Din sardiu-a șasea se vădea,
A șaptea hrisolit avea;
A opta, e beril; topaz,
A noua este; hrisopaz,
A fi a zecea, s-a vădit;
A unsprezecea s-a zidit,
Doar din iacint și mai venea,
Apoi, a douăsprezecea
Care – așa cum am văzut –
Din ametist doar, s-a făcut.
21Porțile-acelea – fiecare –
Făcute-s din mărgăritare.
O poartă numai, așadar,
Era dintr-un mărgăritar,
Iar toate porțile acele,
În număr, doisprezece-s ele.
Ulița cari a străbătut
Cetatea ‘ceea, s-a făcut,
Din aurul cel mai curat –
Aur care, asemănat,
Numai cu sticla străvezie
Ar fi putut, apoi, să fie.
22Așa după cum am văzut,
Cetatea, Templu, n-a avut,
Pentru că Domnul Dumnezeu –
Atotputernicul mereu –
La fel ca Mielul, Templu Sfânt,
Pentru acea cetate, sânt.
23Cetatea, trebuință, n-are
De soare sau de lună care
S-o lumineze, căci, mereu,
Doar slava de la Dumnezeu
O luminează și, se știe,
Că Mielul e a ei făclie.
24Acolo, Neamuri au să vină
Și au să umble în lumină,
Iar împărații care sânt
Pe fața-ntregului pământ,
Slava și cinstea lor – în ea –
Să o aducă, vor putea.
25Deschise au ca să se ție
Porțile ei, căci n-o să fie
Noapte, nicicând. Astfel, în ea,
26Cu toți să vină, vor putea –
S-aducă cinstea, slava lor –
Din orice Neam și-orice popor.
27Nimic din ce este-ntinat,
În ea, nu va mai fi intrat.
Nimeni – care, în spurcăciuni
Trăiește numai, și-n minciuni –
Nu poate ca să intre-n ea.
Voie să intre, vor avea
Cei însemnați numai, pe care –
Mielul – în cartea vieți-i are.”
Selectat acum:
Apocalipsa 21: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
