Apocalipsa 14
14
1„Apoi, când iarăși m-am uitat,
Văzut-am Mielul, așezat,
Pe muntele Sionului.
El adunase-n jurul Lui,
Atunci, o sută patruzeci
Și patru mii de oameni. Deci,
Aceștia toți, pe frunți, purtau
Numele Lui și mai aveau,
De-asemeni, Numele Celui
Cari Îi e Tată, Mielului.
2Un glas, atunci, am auzit,
Care, din cer, era venit.
Era ca vuietul pe care
Îl face doar o apă mare,
Sau tunetul ce-a bubuit.
Glasul pe cari l-am auzit,
Era al celor ce cântau
Cu alăuta. Ei ședeau
3La jilțul de domnie, care,
Patru făpturi, în față, are,
Și, de bătrâni, e-nconjurat.
Nimeni apoi, n-a învățat,
Acea cântare minunată
Care a fost, atunci, cântată,
Afară doar de cei ce sânt
Răscumpărați, de pe pământ
Și sunt o sută patruzeci
Și patru mii de oameni. Deci,
Aceștia doar, au învățat,
Cântarea care s-a cântat.
4Cât despre oamenii acei,
Verguri, se știe că sunt ei,
Pentru că nu s-au întinat,
Căci, cu femei, nu s-au culcat.
Aceștia-L vor urma, pe Miel,
Mergând oriunde merge El,
Fiindcă ei au fost luați,
Din lume, și răscumpărați,
Drept cel dintâi rod, pentru Miel
Și pentru Dumnezeu, la fel.
5În gura lor, nu s-au găsit
Minciuni și astfel, s-au vădit
Că, fără vină, sunt, mereu,
La scaunul lui Dumnezeu.
6Un alt înger, am observat
Că, peste ceruri, a zburat,
Cu Evanghelia cea cerească
Și veșnică, să o vestească
Locuitorilor ce sânt
Pe fața-ntregului pământ,
De orice neam aveau să fie,
Limbă, norod, sau seminție.
7Îngeru-acela a strigat,
Tare, zicând: „Neîncetat,
Teamă s-aveți, de Dumnezeu,
Și să-I dați slavă, tot mereu,
Căci ceasul judecății Lui,
Acuma a sosit! Celui,
Care-a făcut cer și pământ,
Mare și ape câte sânt,
Să vă-nchinați, necontenit!”
8Apoi, alt înger a venit –
Al doilea – și a cuvântat:
„Iată, acuma a picat
Cetatea Babilon, cea care
A adăpat pe fiecare,
Din neamurile care sânt
Pe fața-ntregului pământ,
Cu vinul ei – vinul mâniei
Și-asemenea, și al curviei!”
9Apoi, alt înger a venit –
Al treilea – și-astfel a vorbit:
„Dacă se-nchină cineva,
Fiarei, icoanei ei, cumva,
Sau dacă semnul, se vădește,
Pe braț ori frunte, că-l primește,
10Va bea vinul mâniei, care,
Al nostru Dumnezeu îl are.
Vinul acesta-i va fi dat
Să-l beie, neamestecat –
În cupa Sa, pentru mânie –
Și chinuit are să fie,
În flacăra unui foc mare
Și în pucioasa arzătoare,
Aflate-n fața Mielului
Și-a sfinților îngeri, ai Lui.
11Iar focul chinurilor lor
Se suie-n vecii vecilor,
În sus, spre ceruri. Niciodat’,
Aceia ce s-au închinat
Fiarei, icoanei ce-o avea,
Și au primit de-asemenea –
Pe braț sau frunte – semnul care,
Numele ei numai îl are,
Noaptea nu vor avea odihnă,
Iar ziua nu vor găsi tihnă.
12Aici este răbdarea lor,
Adică cea a sfinților
Aceia cari păzesc, mereu,
Poruncile lui Dumnezeu
Și-apoi, credința, lui Iisus.”
13Din cer, apoi, alt glas a spus:
„Scrie, așa cum îți voi zice:
De morți, acum, va fi ferice –
De morții care, negreșit,
Numai în Domnul, au pierit!”
„Aceștia odihni-se-vor
De toată osteneala lor,
Pentru că ceea ce lucrează –
Ale lor fapte – îi urmează” –
Ne spune Duhul, lămurit.
14Apoi, în jur, iar am privit
Și, un nor alb, s-a arătat,
Pe care cineva a stat.
Cel de pe coama norului
Părea un fiu al omului.
Pe cap, cunună, el avea –
Din aur – iar în mâini ținea
O secere deosebită,
Ce era bine ascuțită.
15Atunci, din Templu, a ieșit
Un alt înger. El a venit
Și, cu glas tare, a strigat
La Cel care, pe nor, a stat.
„Tu, secera, să-ți pregătești
Și, secerișul, să-l pornești,
Căci copt, pământul s-a vădit,
Iar ceasul seceri-a sosit.”
16Atunci, Cel ce pe nor ședea
Și, secera, în mâini, ținea,
Spre lume-ndat’, a aruncat-o
Și holda ei a secerat-o.
17Din Templul care s-a aflat
În ceruri, s-a mai arătat
Un înger care a venit,
Cu un cosor, bine-ascuțit.
18Un altu-apoi, a apărut,
Care, putere, a avut,
Asupra focului. Astfel,
Chiar din altar a ieșit el
Și a strigat, către cel care
Avea cosorul, cu glas tare:
„Iată că via a rodit!
Pune-ți cosorul ascuțit,
Să strângă strugurii ce sânt
În viile de pe pământ,
Căci ei sunt copți, cu-adevărat.”
19Îngeru-atunci a aruncat,
Spre lume, cu cosorul lui,
Strângând via pământului.
Sfârșind culesul, a luat,
Toți strugurii și i-a lăsat
Să cadă-n teascu-acela mare,
În care, Dumnezeu Își are,
Mânia Lui. Eu am văzut
20Că teascul ce a fost umplut
Cu strugurii, a fost luat
Și cu picioarele călcat
Apoi, afară din cetate.
Valuri de sânge, revărsate
Au fost, din el, și s-au întins,
Încât o-ntindere-au cuprins;
O mie șasesute-avea,
De stadii dar, întinderea.
Sângele ce s-a revărsat,
Mare, apoi, s-a ridicat
Încât ajuns-a-ncetișor,
Pân’ la zăbala cailor.”
Selectat acum:
Apocalipsa 14: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
