Către Bisericile care,
Pământul Asiei le are –
Biserici care șapte sânt –
Ioan trimite-acest cuvânt:
Pace și har, să vină peste
Acestea, de la Cel ce este,
Cel ce era și Cel ce vine –
Cari prin puterea Lui le ține –
Și de la duhurile-aflate
Șapte la număr, așezate,
În fața scaunului care,
Pentru domnie, El îl are,
Și-apoi de la Iisus Hristos –
Cel care-i martor credincios,
Cel care e întâi născut
Din morți, Cel care e știut
Că este Domnul tuturor,
Adică a-mpăraților
Care, în astă lume, sânt
Și stăpânesc peste pământ!
A Lui – Celui cari se vădește,
Necontenit, că ne iubește,
Celui cari, de al nost’ păcat,
Cu al Său sânge, ne-a spălat,
Celui care-a făcut, din noi,
O-mpărăție mai apoi,
Și ne-a făcut preoți, mereu,
Pentru-al Său Tată, Dumnezeu –
Să fie slava și, din plin,
Toată puterea-n veci! Amin.
Iată că în curând, El vine
Și, pe aripi de vânt, se ține;
Oricare ochi Îl va vedea.
Va fi văzut – de-asemenea –
Și de acei cari L-au străpuns.
Atuncea, când va fi ajuns,
Toată sămânța omenească
Are să-nceapă să bocească.
În timpurile care vin,
Așa se va-ntâmpla – Amin –
Când se-mplinește-acest cuvânt.
„Eu, Alfa și Omega, sânt.
Eu, Începutul, sunt numit
Și tot Eu sunt chemat Sfârșit”,
Ne spune Domnul Dumnezeu –
Acela cari este mereu,
Cel ce era, Cel care vine
Și care prin puterea-I ține,
Toate-n picioare, ne-ncetat,
Și-Atotputernic, e chemat.
Iată că eu, Ioan – cel care,
Frate, vă sunt, la fiecare,
Părtaș sunt la necaz cu voi,
Părtaș la-mpărăție-apoi,
Și la răbdarea lui Iisus –
Într-un ostrov, am fost adus,
Din pricina Cuvântului
Cari este-al Dumnezeului
Cel viu în veci și credincios,
Și-a mărturiei lui Hristos.
Ostrovu-n care m-am aflat
Atuncea, Patmos e chemat.
Pe-acel ostrov, eu mă aflam
Și-n ziua Domnului eram
În Duhul, când am auzit,
‘Napoia mea, cum a vorbit
Un glas puternic, răspicat,
Ce poate fi asemănat
Cu sunetul puternic, tare,
Pe cari doar trâmbița îl are.
Glasul pe cari l-am auzit,
În felu-acesta, mi-a vorbit:
„Sunt Alfa și Omega, Eu;
Eu sunt întâiul, tot mereu,
Precum – de-asemeni – negreșit,
Tot Eu sunt Cel de la sfârșit.
Ce vei vedea, minte să ții
Și într-o carte, tot, să scrii.
Apoi, Bisericilor care,
Pământul Asiei le are –
Biserici care șapte sânt –
Trimite-le al Meu cuvânt.
Vei scrie, astfel, la Efes,
Smirna, Pergam; bine-nțeles,
La Tiatira vei mai scrie;
În Sardes, vreau să se mai știe,
În Filadelfia și-apoi,
În Laodiceea.” ‘Napoi,
Eu m-am întors și am privit,
Să-L văd pe Cel ce mi-a vorbit.
Plin de uimire, mă uitam,
Căci șapte sfeșnice vedeam –
Lucrate-n aur fiecare –
Alcătuind o roată mare.
În cercul astfel întocmit
De sfeșnice, eu am zărit,
Pe cineva. La-nfățișare,
Ca Fiul omului, apare.
O haină lungă-L învelea,
Ce, pân’ la tălpi, Îi ajungea.
Cu-n brâu de aur, bine-ntins,
Straiul, la piept, Îi era prins.
Capul și părul Îi erau
Albe, ca lâna, și luceau
Ca și zăpada. Ochii Lui
Erau ca para focului.
Picioarele-I păreau să fie
Ca și arama ruginie,
Aprinsă, arsă în cuptor.
Avea un glas răsunător,
Asemeni unor ape mari,
Curgând năvalnice și tari.
În mâna dreaptă, se vedea
Că, șapte stele, El avea.
Din gura Lui era ieșită
O sabie, ce, ascuțită,
Pe două părți, se dovedea,
Două tăișuri având ea.
Ca strălucirea soarelui,
Părea să fie fața Lui.
Speriat, atunci când L-am văzut,
Ca mort, îndată, am căzut.
El, mâna dreaptă, Și-a întins,
Zicând, după ce m-a atins:
„Să nu te temi, pentru că Eu
Sunt Cel dintâi, precum – mereu –
Sunt Cel din urmă, negreșit;
Eu sunt Cel viu; Eu am murit,
Dar iată că am înviat
Și viu sunt, cu adevărat,
În vecii vecilor. Doar Eu
Țin ale morții chei, mereu,
Și-a Locuinței morților.
Scrie, spre știrea tuturor,
Tot ce ți-a fost arătat ție,
Ce este-acum și ce-o să fie –
Deci despre lucrurile care,
În viitor doar, vor apare.
Iată ce taină-ascund în ele
Grupul acel de șapte stele,
Pe cari – așa cum ai văzut –
În mâna dreaptă, le-am ținut,
Și sfeșnicele arătate –
Șapte la număr – și lucrate
În aur: cele șapte stele
Sunt șapte îngeri, pentru cele
Șapte Biserici care sânt,
Azi, pe al Asiei pământ;
Iar sfeșnicele s-au vădit,
Șapte Biserici, negreșit.”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
