Iată că ceruri, câte sânt,
De slava Domnului Cel Sfânt
Mărturisesc necontenit.
A lor întindere-a vestit
Lucrările mâinilor Lui.
Despre lucrarea Domnului,
Ziua ce-n asfințit apune,
La următoarea îi va spune.
Fără vreun sunet sau cuvânt –
Purtate pe aripi de vânt –
Veștile ei se răspândesc
Peste pământ și-l împânzesc,
Cutreierând lumea cea mare,
Până la ale ei hotare.
În ceruri, mâna Domnului
Un cort întins-a soarelui.
Soarele-apoi, ca și un mire,
Și-arată fața peste fire.
Precum un mire ce-a ieșit
Dintr-o odaie de nuntit.
Ca un viteaz neînfricat,
Pe boltă, el s-a aruncat,
Iar drumul său are să fie
Făcut, mereu, cu bucurie.
Răsare-n capul cerului
Și își sfârșește drumul lui,
La celălalt capăt pe care,
Întinderea cerească-l are.
Căldura-i peste tot pătrunde
Și nimeni nu se poate-ascunde
De flacăra dogorii lui.
Iată că legea Domnului
Se-arată-a fi desăvârșită,
Căci numai ea este menită
Ca ne-ncetat să ne vegheze
Și suflete să-nvioreze.
Mărturisirea ce-a fost dată
De Domnul este-adevărată,
Și-nțelepciune dă, ușor,
Omului cel neștiutor.
Orânduirile pe care
Al nostru Dumnezeu le are,
Fără prihană se vădesc
Și inima o-nvăluiesc.
Poruncile Domnului Sfânt,
Necontenit, curate sânt,
Iar celor care le urmează,
Mereu, ochii le luminează.
Frica de Domnul e curată
Și pe vecie-i așezată,
Iar judecățile pe care
Al nostru Dumnezeu le are,
Adevărate s-au vădit,
Căci drepte sunt, necontenit.
Mai mult preț ele-au arătat,
Decât tot aurul curat.
Dulceața lor e mult mai mare,
Decât dulceața ce o are
Mierea din fagure în ea.
Învățătură va avea,
Mereu, din ele, robul Tău,
Drept călăuză-n drumul său.
Răsplată mare dobândește
Acela care le păzește.
Dar cine are cunoștință,
Când a greșit din neștiință?
Mă iartă pentru ce-am făcut,
Fără ca eu să fi știut!
Păzește, de asemenea,
Pe robul Tău, de boala rea
Cari numai din mândrie vine
Și n-o lăsa ca peste mine
Să poată pune stăpânire!
Atuncea, în neprihănire,
Am să trăiesc neîncetat,
Fiind mereu nevinovat,
Căci n-o să am păcate cari
Să se vădească a fi mari.
Privește, cu bunăvoință,
Către umila mea ființă,
Primind la Tine – negreșit –
Cuvintele ce le-am rostit
Și simțămintele pe care
Adâncul inimii le are,
Căci Tu ești Stânca mea, mereu!
Tu ești Izbăvitorul meu!