Proverbe 30:1-33

Aste cuvinte – pregătite Anume – se vădesc rostite De către-Agur, acela care, Pe Iache, drept părinte-l are. Ele-au fost spuse, în ăst fel, Pentru Ucal și Itiel. „Eu însumi chiar știu despre mine Că sunt mai prost decât oricine: Pricepere n-am dobândit, Înțelepciune n-am primit; Sunt doar un simplu muritor – Nu am știința sfinților. Cine, în ceruri, s-a suit Și înapoi a revenit? Cine, suflarea vântului, A adunat-o-n pumnii lui? Și cine ape-a adunat? Cine hotare-a așezat Pământului? Ce nume are? Dar fiul său? Cunoști tu, oare? Orice cuvânt al Domnului, E încercat, în lucrul Lui. El este scut, pentru acel Care se va încrede-n El. Nimic, la ale Lui cuvinte, Să nu adaugi – ia aminte – De vrei a nu fi pedepsit Și mincinos de-a fi găsit. Doar două lucruri, Îți mai cer, Mai înainte ca să pier! Neadevărul, de la mine Să-l depărtezi! Departe-l ține! Să depărtezi – te rog frumos – Mereu, cuvântul mincinos. Să nu îmi dai nici sărăcie, Dar nici prea multă bogăție. Dă-mi pâinea care-mi trebuiește! Atât doar, inima-mi dorește! Nu vreau, cumva, ajuns la bine Și în belșug mare, de Tine, Eu să mă leapăd, să-ndrăznesc, „Cine e Domnul?”, să rostesc. Sau, nu cumva, în sărăcie, Strâns de nevoie, să îmi fie Mâna împinsă spre furat; Și nici nu vreau – descurajat Fiind atunci – în deșert, eu Să-L iau pe Dumnezeul meu. Pe-un slujitor, să nu-l bârfești Stăpânului, căci te trezești Că ești, de slugă, blestemat Și te vei face vinovat. Sunt oameni care își blesteamă Părinții, fără să se teamă. Sunt alții cari se cred curați, Și totuși, ei nu sunt spălați De-ntinăciune. Pe pământ, Însă, și cei trufași mai sânt: Ei își țin ochii ridicați. Sunt oameni care-au fost lăsați Să-nghită pe nenorocit: În loc de dinți, ei au primit Săbii puternic ascuțite, Iar drept măsele, au cuțite. Se știe că, o lipitoare, Acasă, două fete are: „Dă!”, poartă nume prima fată, Și-adoua tot „Dă!” e chemată. Trei lucruri nesătule sânt – Ba îs chiar patru pe pământ, Ce nu vor spune niciodat’, „Gata! Destul! M-am săturat!” Pentru știința tuturor, Le număr: Casa morților, Femeia stearpă, pământ care – Veșnic – de apă lipsă are, Focul ce n-a spus niciodată „Destul! Mi-e para săturată!” Ochiul ce își batjocorește Tatăl și cari nesocotește Cuvântul spus de a lui mamă – Căci sfatul ei nu-l i-a în seamă – Ajunge-va într-un târziu Scobit de corbii de la râu Și vulturi el o să hrănească. Trei lucruri pot să depășească Tăria mea – ba patru-s cele Care întrec a minții mele Putere de-a le înțelege Și-ale lor roade de-a culege. Acestea sunt: urma pe care O lasă vulturul în zare; Pe stâncă, urma șarpelui; La fată, urma omului; Și-urma corăbiei, pe mare. La fel e-a curvelor cărare. Ele mănâncă și-apoi, zic: „Noi – rău – nu am făcut, nimic!” Trei lucruri fac ca să apară, Multe răscoale, într-o țară – Ba patru sunt, nesuferite. Iată-le-acum, înșiruite: Un rob care o să dorească Și-ncepe să împărățească, Nebunul ce-n belșug de pâine Așteaptă ziua cea de mâine, Femeile disprețuite Care ajung să se mărite, Și roaba care-a moștenit Ce-al ei stăpân a dobândit. Sunt azi patru viețuitoare Ce au o-nțelepciune mare, Chiar dacă sunt cele mai mici. Iată: poporul de furnici N-are putere, dar muncește Și vara hrana-și pregătește; Urmează șoarecii de munte: Putere n-au să ne înfrunte, Însă în munți ei locuiesc Și printre stânci se-adăpostesc; Lăcustele n-au împărat; Totuși, în cete s-au grupat; Păianjenul: poți chiar al prinde, Și totuși, plasa și-o întinde În casele împărătești, Unde tu n-ai să locuiești. Sunt trei ființe mlădioase – Ținutele lor sunt frumoase – Ba patru sunt de mare preț, Ce se mândresc cu-n mers măreț: Leul, viteaz între-animale, Pășește curajos pe cale Și nicicând nu va da ‘napoi; Calul, gata pentru război; Țapul, și cel încoronat Peste popor ca împărat. Dacă cumva, a ta mânie Te-mpinge către nebunie, Și dacă gânduri rele ai, Astupă-ți gura și-apoi stai; Căci dacă laptele bătut Smântână, se va fi făcut, Nasul ce-i scărpinat, dă sânge; Multă mânie când se strânge, De-i stoarsă, o să răbufnească Și ceartă-n valuri o să nască.”