Proverbe 26
26
1Precum nu este potrivită
Zăpada-n vara însorită,
Cum potrivită ploaia nu-i
În timpul secerișului,
Nici slava nu-i e potrivită
Nebunului. Cum e zărită
2O vrabie, mereu, că sare,
Cum zboară rândunica-n zare,
Așa blestemul nu lovește,
Ne-ntemeiat când se vădește.
3Așa precum este știut,
Biciul e pentru cai făcut;
Frâul este pentru măgar,
Nuiaua fiind, așadar,
Un sfetnic bun – mângâitor –
Pe spatele nebunilor.
4Să nu răspunzi nebunului,
Cum cere nebunia lui,
Ca să nu fii, în acest fel,
Asemănat și tu cu el.
5Răspunde-i – totuși – înțelept,
Să nu se creadă mai deștept.
6Singur, piciorul și-a tăiat
Cel care a încredințat,
Unui nebun, a sa solie.
Doar nedreptatea o să-i fie
7Dată s-o bea. Vorba-nțeleaptă –
La fel și cuvântarea dreaptă –
Sunt ca piciorul de olog
Ce șade-n uliță, milog,
Dacă nebunul le rostește.
8Mărirea, când se dăruiește
Unui nebun, e-asemănată
Cu piatra-n praștie-așezată.
9Ca spinul care-a înțepat
Adânc, brațul unui om beat,
Așa e vorba înțeleaptă
Care, de la nebuni, se-așteaptă.
10Ca un arcaș care-i rănește
Pe toți, așa-i cel ce tocmește
Nebuni, sau pe primii sosiți.
11Cum câinele se-ntoarce – știți –
‘Napoi, la ceea ce-a vărsat,
Și cel nebun va fi-nturnat
Iarăși, la vechea-i nebunie.
12Dacă un om are să vie
Spunându-ți că e înțelept,
Tu dovedește-te deștept
Și-n el, nădejdea, să îți pui
Ca-n sprijinul nebunului.
13Leneșul spune: „E un leu,
În uliță! N-am să ies eu!”
14Cum ușa-n tocu-i se rotește,
Leneșu-n patu-i se-nvârtește.
15Cel leneș, mâna-n farfurie,
Își vâră, dar greu o să-i fie,
Apoi, la gură, să își ducă
Îmbucătura ce-o apucă.
16Cel leneș, mai deștept, se crede,
Decât șapte inși cari, se vede
Că dau răspunsuri judecate
Și-oricine, să-i asculte, poate.
17Un trecător ce se oprește
Și-n cearta care nu-l privește
Se-amestecă neîntrebat,
E ca acel care-a luat
Un câine de urechi. Privit,
18Ca un nebun ce-a azvârlit
Săgeți arzând, ucigătoare,
19Va fi și omu-acela care
Înșeală – ca să facă rău,
Într-una, aproapelui său –
Și-atuncea când e dovedit,
Va zice: „Eu doar am glumit!”
20Când lemne nu mai sunt defel,
Focul se stinge-atunci și el;
Când nimeni nu mai clevetește,
Cearta, pe loc, se potolește.
21Cărbunele, jar, o să dea,
Iar lemnul, foc; asemenea,
Omul gâlcevitor aprinde,
Cu vorba-i, cearta și o-ntinde.
22Vorbele celor ce bârfesc,
Drept prăjituri se dovedesc,
Căci îi coboară omului,
Până-n adâncul trupului.
23Precum e zgura, pe pământ –
De la argint turnată – sânt
Și buza care e aprinsă
Și inima, de rău, cuprinsă.
24Omul acel care urăște,
Se va preface, dar gătește –
În inimă – înșelăciune.
25Pe-acela care îți va spune
Doar vorbe dulci, să nu îl crezi,
Pentru că, blând – precum îl vezi –
E plin numai de-nșelăciuni
Și are șapte urâciuni,
În inimă. Chiar dacă-și ține
26Ura ascunsă foarte bine
În văl de prefăcătorie,
Totuși, dată are să-i fie
Pe față – chiar în adunare –
Ascunsa-i răutate mare.
27Piatra care se prăvălește,
Se-ntoarce spre cel ce-o urnește.
Cel care, groapa altuia,
O sapă, cade el în ea;
28Limba care minciuni rostește,
Doboară pe cel ce-l urăște;
Iar gura cea lingușitoare,
De moarte este vestitoare.
Selectat acum:
Proverbe 26: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca