Planul, din inimă plecat,
Ține de om; răspunsul dat
De gură, când omul vorbește,
Doar de la Dumnezeu sosește.
Toate căile omului
Curate sunt, în ochii lui;
Dar Cel cari duhuri cercetează,
E Dumnezeu. Încredințează
Lucrarea-n mâna Domnului,
Și-atunci – cu ajutorul Lui –
Ce-ai plănuit, îți izbutește.
Pe toate, Domnul le zidește
Pentru o țintă; chiar cel rău,
Va urmări un scop al Său,
Fiind făcut, cu bună știre,
Dar, zilei de nenorocire.
Trufașa inimă-i mereu
Scârbă-n fața lui Dumnezeu;
Dar hotărârea Sa-i luată:
Nepedepsită, nu-i lăsată.
Prin dragoste, credincioșie,
Nelegiuirea o să fie,
De către oameni, ispășită;
Chiar și prin frica zămislită
Din teama de Stăpânul său,
Se-abate omul, de la rău.
Când Domnului îi sunt plăcute
Cărările ce sunt bătute
De-un om, va face omului,
Prieteni, din dușmanii lui.
Mai bun puținul, cu dreptate,
Decât mult, dar cu strâmbătate.
Inima omului gândește
La calea pe care pășește;
Dar Dumnezeu e Acel care
Îndreaptă pașii, pe cărare.
Doar hotărâri dumnezeiești,
La împărat, o să găsești;
Când judecăți o să rostească,
El n-are voie să greșească.
Cântar, cumpănă cu dreptate,
Sunt de la Domnul așteptate;
Măsurile cântarului,
Sunt tot lucrarea Domnului.
I-e scârbă unui împărat,
Să facă rău, căci ne-ncetat,
Scaunul său de cârmuire
E tare prin neprihănire.
Plăcută-i împăraților
Gura neprihăniților,
Căci ei pe-aceia îi iubesc
Care, neprihănit, vorbesc.
Când împăratul e furios,
Mânia sa – neîndoios –
Drept vestitor al morții este;
Dar înțeleptul știe peste
Mânia lui, ca să pășească
Și poate să îl potolească.
Fața-mpăratului, senină,
E semn de viață și lumină;
Bunăvoința lui e ploaie
De primăveri, căzând vioaie.
Mult mai de preț e dobândirea
Înțelepciunii, ca lucirea
Dată de aurul curat;
Pricepere de-ai câștigat,
Vei fi cu mult mai fericit,
Decât argint de-ai fi primit.
Neprihănitul e dator
Să își păzească-al său picior
De rele; sufletu-și păzește
Cel care calea-și îngrijește.
‘Naintea morții, e mândria;
Iar a căderii e trufia.
Mai bine e să te smerești
Cu cei blânzi, decât să-mpărțești
Prada cu oamenii cei mari,
Plini de mândria că sunt tari.
Să cugeți – cât ești pe pământ –
La al lui Dumnezeu Cuvânt,
Ca fericirea s-o găsești;
În El, încrezător de ești,
El te va face fericit.
Când „priceput” omu-i numit,
Are o inimă-nțeleaptă,
Ce-mparte judecata dreaptă;
Dulceața buzelor mărește
Știința celui ce vorbește.
Înțelepciunea e izvorul
De viață, pentru muritorul
Ce-o stăpânește. Dar se știe,
Căci cel nebun, prin nebunie,
Are să fie pedepsit.
Prin vorbă, fost-a dovedit
Omul cu inimă-nțeleaptă
Și de la el, mereu, se-așteaptă
Învățături noi, sănătoase.
Cuvintele prietenoase,
Sunt ca un fagure de miere:
Dulci, dătătoare de putere,
Dau sănătate trupului
Și îndulcesc sufletul lui.
Sunt multe căi care par bune,
Dar la sfârșit, se poate spune
Dacă la moarte au condus,
Sau dacă înspre viață-au dus.
Omul acel care muncește,
Doar pentru sine se trudește;
Căci foamea doar când îl atinge,
Ca să muncească-l va împinge.
Omul care-i stricat din fire,
Va pregăti nenorocire,
Iar gura-i e cuptor încins,
În care arde foc nestins.
Omul ne-astâmpărat stârnește
Certuri și dezbinări urzește
Acela care-i pârâtor.
Omul care-i asupritor,
Pe-al său aproape-l amăgește
Și-l duce de se prăpădește.
Dacă-și închide cineva
Ochii și va gândi, cumva,
La lucruri rele și stricate,
Omul acela – din păcate –
Fărădelegi a săvârșit,
Căci răul l-a și făptuit.
Părul cel alb e o cunună
Pe care poate să o pună
Neprihănirea – ea o are,
Ascunsă, pe a ei cărare.
Cel care-ncet e la mânie,
Mai prețuit are să fie
Decât viteazul cântărește;
Omul care se stăpânește
Este cu mult mai prețuit
Decât e cel ce-a cucerit
Cetăți, prin a lui vitejie.
Sorții se-aruncă – cum se știe –
În poala hainei, dar mereu,
Alegerea-i la Dumnezeu.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
