Proverbe 15:11-33

Ținutul morții de-i știut, Dacă Adâncu-i cunoscut Și-i gol în fața Domnului, Cu-atât mai mult, a omului Inimă fi-va cunoscută De Cel de care-a fost făcută. Cel cari batjocuri a lucrat, Nu-i place să fie mustrat; De-aceea nu-i plac cei deștepți Și nu merge la înțelepți. Inima veselă lucrează Și fața o înseninează; Când inima s-a întristat, Și duhul e îngândurat. Cei pricepuți cată știință, Sporindu-și a lor cunoștință; Dar nebuniei, îi va cere Omul nesocotit, plăcere. Viața celui nenorocit Doar grea va fi, necontenit; Când inima e mulțumită, Omul, o viață fericită, Are să ducă ne-ncetat, Ospăț fiindu-i, necurmat. Mai bun îi este omului, Puțin, cu frica Domnului, Decât averea dobândită, De tulburare însoțită. Mai bun e prânzul încropit Doar din verdețuri și-nsoțit Cu dragoste și udătură, Decât boul cel gras, cu ură. Omul cari iute izbucnește, În juru-i, certuri doar stârnește; Cel care-ncet e la mânie, Să potolească cearta, știe. Hățiș de spini – află acum – Este al leneșului drum; Drumul celui neprihănit Întotdeauna-i netezit. Fiu-nțelept are să fie, Pentru-al său tată, o mândrie; Nesocotitul dovedește Că mama își disprețuiește. Pentru cel prost, o bucurie, Îi este a sa nebunie; Dar cel care e înțelept, Va merge doar pe drumul drept. Planuri, nicicând, nu izbutesc, De-s lipsă cei ce chibzuiesc; Dar izbutesc când sunt mulți sfetnici Care se dovedesc că-s vrednici. Omul e bucuros când poate, Singur, răspuns să dea, la toate; Și ce bună-i vorba rostită Tocmai la vremea potrivită. Pe calea vieții este dus Cel înțelept, mereu mai sus, Și e ferit al său picior De locuința morților – De acel loc primejdios Aflat în părțile de jos. Pe cel ce-i mândru și pe-ai lui Îi surpă mâna Domnului; Dar ale văduvei hotare Le întărește-al Său braț tare. E gândul rău al omului, Urât în fața Domnului; Plăcute-n fața Celui Sfânt, Doar vorbe prietenoase sânt. Celui avar câștigu-i place, Și-n casă tulburare face; Dar cel cari mita o urăște, Acela viață dobândește. Neprihănitul s-a gândit Și-abia pe urmă a vorbit; Cei răi au să se năpustească, Cu răutăți ca să stropească. Domnul mereu se-ndepărtează De cei cari pentru rău lucrează; Însă acei ce sunt curați, În rugăciune-s ascultați. Privirea, cu prietenie, Dă inimilor veselie; Veștile bune-au întărit Oasele care-au obosit. Urechile ce iau aminte La înțeleptele cuvinte Care spre viață sfătuiesc, Acelea veșnic locuiesc În mijlocu-nțelepților. Acel care mustrărilor Întoarce spatele, vădește Că sufletu-și disprețuiește; Cel cari mustrări va asculta, Pricepere va căpăta. Frica de Dumnezeu învață Înțelepciunea și dă viață; Smerenia cinste dobândește Și-n fața slavei ea pășește.