Copilul înțelept va sta
Supus și-atent va asculta
Învățătura tatălui;
Nu va primi mustrarea lui
Acel care batjocorește.
Parte de bine, dobândește
Omul, prin rodul gurii sale;
Dar cei stricați, pe a lor cale,
Au parte doar de silnicie.
Când gura să-și păzească știe
Omul, sufletul și-l păzește;
Dar cine nu și-o stăpânește,
Către pieire e pornit.
Cel leneș multe și-a dorit
Și totuși, el nimic nu are;
Dar parte de îndestulare
Au harnicii, căci sunt sătui.
Ura neprihănitului
Înspre minciună s-a-ndreptat;
Cel rău astfel s-a comportat,
Încât urât a devenit
Și de rușine-acoperit.
Dreptatea sa l-a apărat
Pe cel ce e nevinovat;
Dar răutatea – ne-ndoios –
Pierzare celui păcătos
Aduce-va. E unul care
Se dă bogat, deși nu are
Nimic, fiind sărac lipit;
Însă un altul s-a vădit
Că este plin de bogăție,
Deși sărac părea să fie.
Omul, de-avere ajutat,
Chiar viața și-a răscumpărat;
Săracului nu i-a plăcut
Mustrarea, când i s-a făcut.
Lumina omului cinstit –
A omului neprihănit –
Arde voios și bezna-nvinge;
Candela răilor se stinge.
Mândria, certuri doar, stârnește;
Înțelepciunea se găsește
Cu cel care smerit a stat
Și sfaturile-a ascultat.
Averea ce-a fost dobândită
Fără de trudă, e sortită
Ca tot mereu să se micească;
Dar ne-ncetat are să crească,
Dacă încet se dobândește.
O inimă se-mbolnăvește,
Dacă mereu i-e amânată
Nădejdea care i-a fost dată;
Dar o dorință împlinită,
Drept pom de viață-i socotită.
Cel care a nesocotit
Cuvântul ce a fost rostit
De Dumnezeu, piere devreme;
Însă acel care se teme
De ceea ce a poruncit
Domnul, acela-i răsplătit.
A înțeleptului știință
Este de mare folosință,
Pentru că e izvor de viață,
Menit ca din a morții față –
Din cursele întinse lui –
S-abată pasul omului.
Bunăvoință dobândește
Omul care se dovedește
Că are-o minte sănătoasă;
Însă cărarea e pietroasă
Pentru un om stricat și rău.
Cel chibzuit, în lucrul său,
De cunoștință-i însoțit;
Dar cel nebun s-a străduit
Ca nebunia, la iveală
S-o scoată, fără de sfială.
Un sol rău, în nenorocire,
Cădea-va; dar tămăduire,
Solul cel bun și credincios
O să aducă, ne-ndoios.
Rușine doar și sărăcie,
Drept parte dată va să fie,
Celor ce leapădă certarea;
Cel care-n seamă ia mustrarea,
În cinste este așezat.
Când o dorință s-a-ntrupat,
Sufletul este îndulcit;
Dar cel nebun, nesocotit,
Urăște, în cugetul său,
Gândul de-a renunța la rău.
De cu-nțelepții te-nsoțesti,
Și tu ai să te-nțelepțești;
Dar cel care se însoțește
Doar cu nebunii, rău trăiește.
Pe cei care păcătuiesc,
Nenorociri îi urmăresc;
Însă toți cei neprihăniți,
Cu fericire-s răsplătiți.
Omul de bine va lăsa
Moștenitori în urma sa,
Pe fiii copiilor lui;
Averea păcătosului
Să fie dată-i rânduit,
Aceluia neprihănit.
Ogorul ce-l desțelenește
Omul sărac, din plin rodește
Și hrană dă, îmbelșugată.
Pieirea, multora li-e plată,
Doar pentru nedreptatea lor.
Acel ce se vrea iubitor,
Cruțând nuiaua, își urăște
Copilul; cine și-l iubește,
Nu pregetă să-l pedepsească
De câte ori o să greșească.
Neprihănitul oricând are,
Pe săturate, de mâncare;
Cel rău degeaba s-a trudit,
Căci pântecu-i va fi lipsit.