Numeri 11
11
Focul Domnului
1În gura mare, a cârtit
Poporul și L-a-nvinuit
Pe Domnul, că îi mergea rău.
Când auzit-a glasul său,
De furie, a fost cuprins
Domnul și-ndată, S-a aprins,
În mijlocul poporului.
O parte din oamenii lui –
Din margini – fost-au pedepsiți,
Fiind, de flăcări, mistuiți.
2La Moise-atuncea, a strigat
Poporul, iar el s-a rugat
Lui Dumnezeu și-astfel, s-a stins
Focul care fusese-aprins.
3„Tabera”, locu-a fost numit –
Prin „Ardere”, e tălmăcit –
Căci Dumnezeu, în locu-acel,
Foc a aprins, în Israel.
Prepelițele
4O poftă mare i-a-ncercat,
Pe toți cei care s-au aflat
Străini, atunci, în Israel.
Ba au poftit cu ei la fel,
Mulți de-ai lui Israel feciori,
Și-au plâns vorbind ne-ncrezători:
„Noi, de la cine, căpătăm
Carne, aici, ca să mâncăm?
5Iată că noi ne-am amintit
De felu-n care ne-am hrănit
Când încă, în Egipt, eram.
Mulți pești, atuncea, noi mâncam,
Care nimic nu ne-au costat;
Și castraveți, noi am mâncat,
Și pepeni câți am vrut; apoi,
Ceapă și praz și usturoi.
6Aici, acum, ni s-a uscat
Și sufletul. Ne-am săturat,
Căci ochii noștri când privesc,
Doar astă mană, o zăresc.”
7Ca și grăunțele pe care
Doar coriandrul le mai are,
Era mana, din cer venită;
Iar la vedere-asemuită
Ca și bedeliumul, ea,
Găsită-a fi, se mai putea.
8În fiecare dimineață,
De peste a câmpiei față,
Poporul, mană, aduna.
Cu râșnița o măcina –
Ba chiar putea a fi pisată
Și într-o piuă. Frământată
Fiind, în oală se fierbea
Și turte se făceau, din ea.
Mana, în acest fel gătită,
La gust era asemuită
Cu turta care se făcea
Cu untdelemn. Deci când cădea
9Roua, după ce s-a-nnoptat,
Cădea și mana, imediat,
Acoperind tabăra lor.
10Atunci, acel întreg popor,
De Moise fost-a auzit,
Plângându-se, nemulțumit,
Ba pe la ușa cortului,
Ba fiecare printre-ai lui.
Domnul, mânia, Și-a aprins
Și cu tărie, ea s-a-ntins.
Moise, adânc, s-a întristat,
Văzând aceasta, și-a-ntrebat
11Apoi, pe Dumnezeul său:
„De ce mâhnești, pe robul Tău?
Și pentru ce n-am căpătat
Trecere-n față-Ți, și-ai lăsat
Sarcina ăstui neam întreg,
Doar peste mine? Nu-nțeleg!
12Dar oare, eu am zămislit
Acest popor? Ai socotit
Că eu sunt cel ce l-a născut
Și de aceea, ai putut
Să-mi zici „Să-l poți la sânul tău, Cum poartă doica, pruncul său”,
Până în țara cea de vis,
Pe care, Domnul a promis,
Părinților ăstui popor,
Și ai jurat că le-o dai lor?
13De unde, carne, eu să iau,
Poporului, ca să îi dau?
Căci iată, fiecare vine –
Acum – plângându-se, la mine
Și-mi spune: „Carne, să ne dai,
Ca să mâncăm, acum”. Dar vai,
14Eu Doamne, singur, nu mai pot
Să port poporu-acesta tot,
Pentru că tare greu îmi vine.
15Nu Te purta așa cu mine,
Ci mai degrabă, Te rog eu –
Dacă mai am, la Dumnezeu,
Vreo trecere și vrednic sânt –
Ca să mă iei de pe pământ.
Omoară-mă, și-am mulțumirea
Că nu-mi mai văd nenorocirea.”
16Domnul, lui Moise, i-a vorbit:
„Adă la Mine – negreșit –
Pe șaptezeci dintre bărbați.
Aceștia trebuie luați
Dintre bătrânii cei pe care
Poporul Israel îi are.
Să îi alegi, atunci când vii,
Doar pe acei pe care-i știi
Că au putere în popor,
Că ascultat e glasul lor.
La cortul întâlnirii, voi
Trebuie să veniți apoi.
17Acolo, am să Mă pogor
Și-ți voi vorbi, în fața lor.
Atunci când vei veni la Mine,
Din duhul care-i peste tine,
Îți iau o parte, după care,
Voi pune peste fiecare,
Din acel duh, și vor purta
Cu toți-apoi, sarcina ta.
18Să spui poporului apoi:
„Să vă sfințiți, pe mâine, voi,
Căci carne o să căpătați,
Precum ați vrut, ca să mâncați.
Iată că Domnu-a auzit
Cum plâns-ați și cum ați vorbit
Atuncea când ați întrebat:
„De unde vom fi căpătat
Carne – aicea – în pustie?
Căci în Egipt, precum se știe,
Am dus-o bine, tot mereu”.
Iată că Domnul Dumnezeu,
Carne, vă dă, ca să mâncați
Cât vreți, și-o să vă săturați.
19Nu veți mânca o zi sau două,
Și nici cinci zile și nici nouă;
Nici zece și nici douăzeci,
20Ci chiar o lună-ntreagă. Deci,
Atâta carne-o să mâncați,
Până o să vă săturați,
Încât, pe nări, o să simțiți
Cum că vă iese și, scârbiți,
Aveți a fi de ea apoi,
Fiindcă n-ați ascultat voi,
De Dumnezeul vostru care
Șade-n a voastră adunare,
Și pentru că, neîncetat,
V-ați plâns și v-ați tot întrebat:
„Oare de ce, noi am ieșit?
De ce, Egiptu-am părăsit?”
21Moise a zis: „Doamne, dar știi
Că sunt cu sutele de mii –
Că șase sute-alcătuiesc
Poporu-n care mă găsesc –
Și Tu zici: „Carne, vor avea,
22O lună”. Oare, vom tăia,
Spre-a fi destul, atâtea oi?
Ori vom tăia atâția boi?
Sau prindem toți peștii, din mare,
S-ajungă pentru fiecare?”
23Domnu-a răspuns și-a întrebat:
„Doar nu cumva, s-o fi scurtat
Mâna lui Dumnezeu? Ce crezi?
Iată, acuma, ai să vezi
De se-mplinește ce ți-am spus.”
24Moise-a ieșit și-apoi s-a dus
De-a-mpărtășit, poporului –
De-ndată – vorba Domnului.
Pe șaptezeci dintre bărbați –
Dintre cei cari erau aflați
Între bătrânii cei pe care
Poporul Israel îi are –
După porunca Domnului,
I-a pus în jurul cortului.
25Domnul s-a pogorât în nor
Și-apoi, în fața tuturor,
Cu Moise, El de vorbă-a stat.
Din duhul, peste el aflat,
Luă o parte și a pus
Peste cei care i-a adus
Moise, acolo. Șaptezeci,
Au fost bătrâni-aceia. Deci,
După ce duhul i-a umplut,
Îndată ei au început
Să prorocească. La sfârșit,
Ei – însă – n-au mai prorocit.
26Doi oameni – unu-a fost Eldad,
Iar celălalt era Medad –
În tabără-au rămas, de-au stat.
Când acel duh s-a așezat
Și peste ei, căci erau prinși
Între cei șaptezeci de inși –
Chiar dacă nu i-au însoțit –
Au început și-au prorocit.
27Atunci, la Moise-a alergat
Un tânăr, și a cuvântat:
Iată, în tabără, Eldad –
Și-asemenea lui și Medad –
Au început de-au prorocit.”
28Printre cei care-au auzit
Acele vorbe ce se spun,
Fusese și fiul lui Nun
Cari, Iosua, a fost numit.
Pe Moise-acesta l-a slujit
Din tinerețe. El s-a dus
La Moise-ndată și i-a spus:
„Poruncă dă ca să-i oprești.”
29Moise-a răspuns: „Gelos, tu ești,
Cum văd acuma, pentru mine.
Dar eu îți spun că-i foarte bine
Că acești oameni prorocesc.
Să deie Domnul, îmi doresc,
Să fie-al Său popor format
Doar din proroci, neîncetat,
Și să-Și așeze Dumnezeu,
Al Său Duh, peste ei, mereu.”
30Moise și-ai săi bătrâni apoi,
Intrară-n tabără-napoi.
31Un vânt puternic a făcut
Domnul, să bată, ne-ntrerupt,
De peste mare. Vântul pus
Astfel să sufle, a adus
Cu el, atunci, un număr mare
De prepelițe-n zbor, pe care,
Cale de-o zi, le-a răspândit,
Încât ele-au acoperit,
Cu un strat gros ce s-a-nălțat
Doi coți, locul în care-a stat,
Atunci poporul Israel.
32Întreaga zi, poporu-acel
Doar prepelițe-a adunat;
Și noaptea, a continuat,
Păsări, să strângă, fiecare,
Precum și-n ziua următoare.
Cel care, mult, nu a putut
Să strângă, totuși, a avut
Zece omeri. Au așezat,
Tot ceea ce au adunat,
În jurul taberei și-apoi
Toți se întoarseră-napoi.
33Pe când le-a fost încă aflată
Carnea, în dinți – nemestecată –
Domnul, de furie cuprins,
Mânia-ndată Și-a aprins
Lovind întreaga adunare,
Cu o urgie foarte mare.
34Locul acela, l-au numit
„Chibrot-Hatava” – tălmăcit
„Mormintele de lăcomie” –
Fiindcă în acea pustie,
Atuncea, fost-au îngropați
Toți cei, de poftă, apucați.
35Poporu-apoi a părăsit
Chibrot-Hatava, și-a pornit
Spre-a Hațerotului ținut,
Unde, popas, el a făcut.
Selectat acum:
Numeri 11: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca