Neemia 9:1-25

În luna-a șaptea, când sosi A douăzeci și patra zi, Fiii poporului pe care Neamul lui Israel îi are, Numai în saci se îmbrăcară Și-n cap, țărână, își turnară, Căci un post mare au vestit. Atuncea, ei s-au despărțit De toți străinii cari erau În țara lor, de locuiau, Și-au mers de și-au mărturisit Păcatul ce l-au săvârșit Și ei și cei ce se vădeau Cum că ai lor părinți erau. Din cartea Legii Domnului, I s-a citit poporului Un sfert de zi și, fiecare, Păcatele pe cari le are, Apoi și le-au mărturisit Alt sfert de zi și, negreșit, S-au strâns ‘naintea Domnului, Ca să se-nchine-n fața Lui. Bani, cu Buni după el, Cu Iosua, cu Cadmiel, Chenani și Șebania, Cu Șerebia-asemenea, Și celălalt Bani veniră Grabnic atunci și se suiră Pe scaunul Leviților, Să strige către Domnul lor. Iosua, Bani, Cadmiel, Cu Hașabania la fel, Cu Hodia, Șebania Precum și cu Petahia Și Șerebia au ieșit În față și-astfel au vorbit: „Degrabă, toți să vă sculați! Pe Domnu-L binecuvântați, Din veșnicie-n veșnicie! Și binecuvântat să fie Numele Tău sfânt și slăvit, Căci mai presus S-a dovedit, De orice binecuvântare Sau laudă! Domnu-i Cel care E făcătorul cerului Precum și a oștirii lui. Domnu-a făcut acest pământ Și toate câte, pe el, sânt. La toate, viață, El le-a dat, Iar cerul I s-a închinat. Pe-Avram, Tu Doamne l-ai ales Și-apoi, din Ur, Tu l-ai cules. L-ai scos afară din Haldeea, Iar numele, după aceea, Îndată Tu i l-ai schimbat Și „Avraam” a fost chemat. În a lui inimă-ai privit Și-n ea, Tu ai descoperit Credincioșie. Ai văzut Lucrul acesta și-ai făcut Un legământ cu el, de-ndată, Spunând că lui îi va fi dată – Și-asemenea urmașilor – Pământul Canaaniților, Al celor care sunt Hetiți Și Amoriți și Fereziți Și cel al Iebusiților, Precum și-al Ghirgasiților. În al Egiptului ținut, Numai Tu Doamne ai văzut În ce necaz mare erau Părinții noști’, pe când trăiau. La Marea Roșie au stat Și către Tine au strigat, Iar Tu, atunci, i-ai auzit. Minuni și semne-ai săvârșit, În contra Faraonului, Precum și a poporului Pe care el îl stăpânea Și-a țării pe care-o avea, Căci i-ai știut pe fiecare, Cu cât de multă îngâmfare – Față de-ai noștri – s-au purtat, Când în Egipt ei s-au aflat. Prin tot ceea cei ai făcut Atunci, ei, slava, Ți-au văzut. Și astăzi ea este văzută Și tuturor li-e cunoscută. Marea, în două-ai despicat Și a trecut, ca pe uscat, Poporul Tău. Peste cei care Îl urmăreau cu-nverșunare, Potop de ape-ai prăbușit Și în adâncuri au pierit. Ziua, un stâlp de nor erai, Iar noaptea, Tu Te arătai Un stâlp de foc. În acest fel, Tu l-ai condus pe Israel, Pe drumul ce l-ai pregătit. Când la Sinai Tu ai venit, Din înălțimea cerului, Tu ai vorbit poporului. Atuncea lui, porunci i-ai dat Și dreapta Lege i-ai lăsat. Învățături i-au mai fost date Și rânduieli ce-s minunate. Poporului, Tu i-ai făcut Sabatul Tău, de cunoscut. Porunci, prin Moise, i-ai lăsat; Învățături și legi i-ai dat. Pâine ai dat poporului, Din înălțimea cerului. Apoi, din stâncă ai făcut Să iasă apă de băut. Țara i-ai dat-o-nstăpânire, Ca să o aibă moștenire. Părinții noști’ s-au îngâmfat: Poruncile-Ți nu le-au urmat, Ci ei – cu toții – au vădit Că gâtul și-au înțepenit. Să Te asculte, n-au mai vrut. Minunile ce le-au făcut Le-au dat uitării, vrând apoi Ca în robie, înapoi, Să se întoarcă. Căutară Alți căpitani de-și așezară. Dar Doamne, Tu Te-ai arătat Gata să ierți, căci ești bogat În bunătate. Te-ai vădit Îndurător – necontenit – Și milostiv; căci Ți-a păsat De ei și-astfel, nu i-ai lăsat Nici chiar atunci când ai văzut Că un vițel ei și-au făcut, Zicând: „Acesta e, mereu, Al nostru Domn și Dumnezeu Cari din Egipt ne-a scos afară Și astăzi, liberi suntem, iară!” La mari ocări, față de Tine, Ei s-au dedat, văzut-ai bine. În îndurarea Ta cea mere, I-ai însoțit, fără-ncetare, Când prin pustiu, al Tău popor A rătăcit. Stâlpul de nor, Pe timpul zilei, l-a-nsoțit Și-apoi, când seara a venit, Stâlpul de foc a luminat Calea pe care a umblat. Le-ai dat din Duhul Tău cel bun, Făr’ să iei seama la ce spun, Ca-n felu-acesta să-i deștepți Și să îi faci mai înțelepți. De gura lor, n-ai depărtat Mana din cer și-apoi le-ai dat Și apă să se răcorească Și setea să și-o potolească. Au rătăcit, ani patruzeci, Pe-ale pustiului poteci, Însă nimic nu le-a lipsit. Straiul nu li s-a învechit, Iar talpa nu li s-a umflat. În mână, împărați le-ai dat Și-ale lor țări le-ai împărțit. Poporul Tău a cucerit Țara ce o avea Sihon – Cel cari domnise la Hesbon – Și țara ce o stăpânise Og care în Basan domnise. Ai înmulțit fiii pe care, Neamul lui Israel îi are, Încât fiii poporului, Precum stelele cerului, Ajunseră-n număr să fie. I-ai adunat de prin pustie Și-apoi le-ai dat, drept moștenire, Țara pe cari, în stăpânire, Părinților lor le-a fost dată, De mult, în vremea-ndepărtată. Ai lor feciori intrară-n țară Și-n stăpânire o luară. Tu ai smerit, în fața lor, Poporul Canaaniților. Din țară, fost-au alungați Locuitori și împărați. Peste cetățile-ntărite, Peste ogoarele-nsorite, Sau peste case și cetăți Cari pline-au fost de bunătăți, Ori peste puțuri și măslini, Pomi roditori, vii sau smochini, Ei au ajuns să stăpânească, Prin bunătatea Ta cerească. Pe săturate au mâncat Și-n acest fel s-au îngrășat, Căci numai într-o desfătare Trăit-au ei, fără-ncetare.