Era în prag de sărbătoare,
Iar bucuria a fost mare.
Când dimineața a venit
Și soarele a răsărit
În praznicul Azimilor,
Discipolii, la-nvățător,
Veniră. Tocmai pregăteau
Jertfe de Paște și voiau
Ca să Îi pună o-ntrebare:
„Ne spune, unde dorești, oare,
Să pregătim, să ne-așezăm,
Ca Paștele, să le mâncăm?”
Iisus, atuncea, i-a trimis,
Pe doi discipoli, și le-a zis:
„Către cetate, să porniți;
Când veți intra, o să-ntâlniți,
De-ndată, un locuitor,
Cari duce apă-ntr-un ulcior.
Pe urma lui, voi să plecați,
Iar unde intră el, intrați
Și spuneți-i stăpânului:
„Din partea-nvățătorului,
Venim la tine. El a zis
Să te-ntrebăm – când ne-a trimis –
„Care-i odaia pregătită –
Cea pentru oaspeți rânduită –
Unde să pot ca să cinez,
Și Paștele, să le serbez,
Cu ucenicii Mei?” El are
Să vă dea camera cea mare.
Acolo, voi să așezați
Totul, și să ne așteptați.”
Discipolii, cei doi, s-au dus
Și au făcut ce li s-a spus –
Pe acel om, ei l-au găsit
Și Paștele, le-au pregătit.
Seara, cu ucenicii Lui,
Iisus, la casa omului,
Veni. În casă, a intrat
Și cu cei doisprezece-a stat
În jurul mesei, iar apoi,
El le-a vorbit: „Unul, din voi,
O să Mă vândă.” S-au speriat
Cu toții, și L-au întrebat –
Voind să știe fiecare –
„Doamne, nu sunt, cumva, eu, oare?”
Privind în jurul Său, Iisus,
Le-a zâmbind blând și-apoi a spus:
„Cel care mâna-și va întinde
Cu Mine-n blid, Mă va și vinde.
Să știți că Fiul omului –
Cum este scris – pe drumul Lui,
Va merge, către al Său țel.
Dar vai va fi de omu-acel,
Prin care, El este vândut! –
Mai bine nu s-ar fi născut!”
Iisus, o pâine, a luat;
După ce-a binecuvântat,
A frânt-o în bucăți mai mici,
Pe care-apoi, la ucenici,
Le-a dat, spunându-le: „Luați
Această pâine, și-o mâncați:
Acesta este trupul Meu.”
Luând cupa, lui Dumnezeu,
I-a mulțumit, apoi le-a dat-o,
Iar ucenicii au luat-o
Și au băut, cu toți, pe rând,
Din mână-n mână, ea trecând.
„Beți toți din ea”, le-a zis Iisus,
„E al Meu sânge. El e pus
Să întărească, pe pământ,
Acuma, noul legământ,
Și pentru mulți, va fi vărsat.
Vă spun dar, cu adevărat,
Din rodul viței, n-am să beau
Până atunci când am să stau,
Să îl gust, nou – la Tatăl Meu –
În ceruri, sus, la Dumnezeu.”
După ce masa-au terminat,
Imnuri de laudă-au cântat,
Spre slava Domnului, în cor.
În Muntele Măslinilor,
Plecară-apoi. Ajungând sus,
Pe culmea lui, Domnul le-a spus:
„Iată, vă dau, acum, de știre:
O pricină de poticnire,
În Mine, toți o să găsiți,
În astă noapte. Căci, să știți,
E scris: „Păstorul, îl voi bate,
Și risipite vor fi toate
Oile turmei.” Dar apoi,
Voi învia și merge-voi,
‘Naintea voastră-n Galileea.”
Petru a spus: „Chiar când aceia
Cari sunt prezenți, cu noi, aici” –
Și-a arătat spre ucenici –
„Se-mpiedică, n-am să-Ți găsesc
Pricini, ca să mă poticnesc!”
Iisus i-a zis: „Adevărat
Îți spun: abia va fi cântat
Cocoșul, doar de două ori,
Iar tu, de Mine, de trei ori
Ai să te lepezi, când năpasta
Veni-va – chiar în noaptea asta!”
Petru-a răspuns: „Și dacă mor,
Tot nu mă lepăd! Trădător,
Nu sunt, și știi aceasta, bine!
Nu mă voi lepăda, de Tine!”
Toți ucenici-au spus la fel:
Că nu s-or lepăda de El.
Era un loc împrejmuit,
Ce Ghetsimani era numit.
Iisus a zis: „Aici să stați.
Plec să Mă rog. Voi, așteptați.”
Cu El, pe Petru, l-a luat –
Ioan și Iacov, i-au urmat.
Deodată, S-a simțit mâhnit,
Căci întristarea L-a lovit
Și-n Sine, S-a înspăimântat.
„Sufletu-Mi este apăsat” –
A zis Iisus – „de întristare.
Cuprins e de-o sfârșeală mare,
Și-abia mai poate să o poarte,
Căci supărarea e de moarte.
Voi trei, aicea, vreau să stați
Și-n rugăciune, să vegheați.”
Apoi, puțin, S-a-ndepărtat
Și, la pământ, S-a aruncat,
Rugându-Se, de-i cu putință –
Și pe a Tatălui voință –
Să fie-ndepărtat, de El,
Paharul ceasului acel.
În urmă, „Ava” a rostit –
„Tată” înseamnă tălmăcit –
„La Tine, toate-s cu putință!
Ascultă dar, a Mea dorință,
Și-ndepărtează ăst pahar,
De Mine – de Ți-e voia – dar,
Nu vrerea-Mi vreau să izbândească,
Ci voia Ta să se-mplinească!”
El, rugăciunea, Și-a sfârșit
Și, la ai Săi, a revenit,
Dar ei dormeau. Când i-a văzut,
Lui Petru-i zise: „N-ai putut,
Să-nlături somnul, de la tine,
Un ceas doar, să veghezi, cu Mine?
Fiți treji de-acuma, și vegheați!
Neîncetat, să vă rugați,
Să nu ajungeți să cădeți
În vreo ispită, căci vedeți
Ce mare-i râvna duhului
Și neputința trupului.”
Apoi, iarăși, i-a părăsit,
Și-aceleași vorbe a rostit.
S-a-ntors, din nou, și i-a aflat
Dormind, căci li s-a-ngreunat
Ochii, de somn. Când L-au văzut,
Nimic, să spună, n-au putut.
A treia oară, a plecat
Și, Tatălui, I S-a rugat.
La ucenici, când a venit,
Pe toți, dormind, iar i-a găsit.
Atunci, le-a zis: „Acum, dormiți!
Puteți ca să vă odihniți!
Timpul, Fiului omului,
S-a împlinit, iar soarta Lui,
La păcătoși le este dată,
Și-n mâna lor e-ncredințată.
Sculați! Al vost’ Învățător
E căutat, de vânzător!”
Pe când Iisus, încă, vorbea,
Iuda, de ei, se-apropia –
De gloată însoțit – să-L lege.
Armați cu săbii și ciomege,
Gloata aceea de strânsură –
Toată acea adunătură –
Trimisă fost-a la Iisus,
De preoții cei mai de sus
Și de bătrânii lor, din sfat.
Semn, vânzătorul le-a lăsat,
Celor care erau cu el:
„Învățătorul e Acel,
Pe care eu am să-L sărut.
Când vi-L fac, astfel, cunoscut,
Voi tăbărâți și-L înhățați!”
Fiind urmat, de-ai săi fârtați,
De la distanță, de Iisus,
El s-a apropiat și-a spus:
„Învățătorule!” Apoi,
A mai făcut un pas sau doi,
În fața Lui s-a închinat
Și, pe obraz, L-a sărutat.
Atunci, cei ce l-au însoțit
Pe Iuda, iute-au năvălit
Și, astfel, mâinile au pus,
În noaptea ‘ceea, pe Iisus.
Sub pază-n urmă, L-au legat.
Un ucenic a încercat
Să-I sară-n ajutor. Grăbit,
Cu sabia, el l-a lovit
Pe omul cari aprope-a stat,
Și-atunci, urechea i-a tăiat
Chiar robului preotului.
Iisus, celor din jurul Lui,
Care-L legară, le-a vorbit:
„Voi, după Mine, ați ieșit,
Armați cu săbii și ciomege,
Ca dup-un călcător de lege –
De parcă Eu sunt un tâlhar –
Ca să Mă prindeți. Uitați dar,
Că-n toate zilele ședeam,
În Templu, unde învățam
Noroadele. Iată, mereu,
În al vost’ mijloc, am fost Eu,
Și totuși, nu M-ați arestat.
Toate, acum, s-au întâmplat,
Să se-mplinească ce s-a zis,
Și ce-n Scriptură a fost scris.”
Toți ucenicii au fugit,
Lăsându-L singur, părăsit,
În mâna gloatei de tâlhari
Și-a preoților celor mari.
În urma lui Iisus, mergea
Un tânăr, ce-și acoperea
Trupul, cu o bucată mare,
De in. Doar astă-nvelitoare
Avea, drept haină, omu-acel.
Când a fost prins, de gloată, el,
Învelitoarea și-a lăsat
Și gol, cu fuga, a scăpat.
Gloata aceea, pe Iisus,
La marele preot, L-a dus.
Atunci, acolo, se aflau
Mulți cărturari; cu ei erau
Și vârstnicii norodului.
Toți așteptau venirea Lui.
Petru, din umbră, L-a urmat.
Plin de curaj, el a intrat
În curțile preotului,
Șezând în jurul focului,
Cu-aprozii, să se încălzească.
Toți căutau ca să găsească –
Preoți, bătrâni și cărturari –
Pe cineva – un martor – cari
O mincinoasă mărturie
Să facă și motiv să fie,
În contra lui Iisus, prin care,
Să poată-apoi, să Îl omoare.
Pe nimeni, însă, n-au găsit,
Deși mulți martori le-au venit,
Pentru că tot ce se spunea
În contră-I, nu se potrivea.
La urmă, s-a vădit să fie
Și-o mincinoasă mărturie,
Așa precum ei și-au dorit.
Martori-au spus: „L-am auzit
Spunând că „Templul Domnului,
Făcut de mâna omului,
Doar în trei zile, pot să-l stric
Și iar, la loc, să îl ridic,
Cu mâini ce nu sunt omenești!”
Ce spuneți de-astfel de povești?”
În tot ce au mărturisit,
Spusa nu li s-a potrivit.
Atunci, din jilț, s-a ridicat
Marele preot și-a-ntrebat:
„I-auzi pe-acești oameni ce zic?
Tu nu ai, de răspuns, nimic?”
O vorbă, nu a scos Iisus,
Iar preotul cel mare-a spus:
„Tu ești Hristosul, Te-ntreb eu?!
Ești Tu, Fiul lui Dumnezeu,
Al Celui binecuvântat?”
„Da, sunt!” – zise Iisus, de-ndat’.
„De-acum Îl veți vedea, mereu –
La dreapta, lângă Dumnezeu –
Șezând, pe Fiul omului,
Ca dreaptă a puterii Lui!
Pe norii cerului, și voi
Îl veți vedea venind apoi.
Curând o să-L vedeți venind,
De slava-I mare, strălucind.”
Marele preot s-a sculat
Și, hainele, și-a sfâșiat,
Strigând: „Nevoie, mai avem,
De martori, când martori suntem
Chiar noi? Acum, L-am auzit!
În fața noastră, a hulit!
Cum vi se pare? Ce credeți?
Să-mi spuneți, ce părere-aveți?”
Atunci, cu toți, au hotărât,
Că trebuie-a fi omorât.
Din sală, mulți au început
Să-L scuipe. Unii L-au bătut
Cu pumnii. Alții Îl loveau
Și, „Prorocește!”, Îi strigau.
După ce L-au batjocorit,
Aprozi-n palme, L-au primit.
În astă vreme, Petru sta,
În curte, jos, și aștepta.
Când slujnica preotului,
Întâmplător, prin fața lui,
Trecut-a, l-a recunoscut
Și-a zis: „Pe tine, te-am văzut,
Cu-Acel Nazarinean, Iisus!”
Petru s-a lepădat și-a spus:
„N-am fost cu El! Nu știu ce spui!
Nu te-nțeleg! Nu-s omul Lui!”
A-ntors spatele, tuturor,
Și a ieșit iute-n pridvor.
Atunci, cocoșul a cântat.
Slujnica a continuat
Să spună celor ce erau
Aolo strânși, și-o ascultau:
„Să știți că e precum v-am spus:
Și-acest om fost-a cu Iisus!”
Petru, din nou, s-a lepădat,
Dar mulți din cei ce s-au aflat
Acolo-au zis: „Fără-ndoială,
Omul acesta ne înșeală!
Tu ești din ceata lui Iisus.
Chiar vorba-ți, iată, că te-a spus –
Vorbești la fel ca-n Galileea!
Dreptate a avut femeia!”
Petru, atuncea, s-a jurat
Și-n urmă, s-a și blestemat:
„Nu Îl cunosc!”, însă, afară,
Cântă, pentru a doua oară,
Cocoșul. Petru s-a trezit
Ca dintr-un vis: și-a amintit
Ce-a spus Iisus: „Adevărat
Îți zic: abia va fi cântat
Cocoșul, doar de două ori,
Iar tu, de Mine, de trei ori
Ai să te lepezi!” Întristat,
De remușcare măcinat,
Pentru tot ce s-a petrecut,
Petru, să plângă, a-nceput.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
