Matei 22:1-46

Când le-a vorbit din nou, Iisus, O altă pildă, le-a mai spus: „Împărăția cerului E-asemeni împăratului, Care o nuntă-a pregătit, Când fiul și-a căsătorit. Prin robii săi, el a chemat Nuntașii. Mulți l-au refuzat. Atunci, alți robi, el a trimis Și celor invitați le-a zis: „Iată, ospățu-i pregătit. Veniți! Cu drag, eu v-am poftit. Juncii și vitele-ngrășate Pentru ospăț, au fost tăiate.” Nuntașilor nu le-a păsat: Unul, la holde, a plecat, Iar altul, la al său negoț. Ceilalți i-au prins pe robi, și toți Cei care-au fost la ei trimiși, Au fost bătuți și-au fost uciși. Când împăratul a aflat, Furia lui s-a revărsat: Cu oastea sa, el a venit, Pe-acei tâlhari i-a nimicit Și-a dărâmat lucrarea lor. Apoi, le spuse robilor: „Iată că nunta este gata, Dar cei poftiți și-au luat plata, Fiindcă-au fost niște netrebnici. Acuma, dacă n-au fost vrednici, Ieșiți pe drumuri! V-așezați Pe la răspântii și chemați Pe toți pe care-o să-i găsiți, Căci vreau, la nuntă, să-i poftiți!” Robi-au plecat și-au împlinit Tot ce stăpânu-a poruncit – Și buni și răi, au adunat. Toți, în odaie, au intrat, Iar sala nunții s-a umplut. Când împăratul a văzut Că totul s-a îndeplinit, Printre nuntași el a venit, Să-și vadă oaspeții chemați. Uimit, văzu-ntre invitați, Unul – la masă așezat – Fără însă a fi-mbrăcat Cu haina pentru nuntă. El A zis, către omul acel: „Prietene, cum ai intrat, La nuntă, făr’ a fi-mbrăcat Cu hainele de sărbătoare?” Omul, simțind că vină are, Ochi-și plecă și-a amuțit, Iar împăratu-a poruncit: „Hei, slujitori! Iute-l legați Și-apoi, afară-l aruncați, În negura plânsetelor Și în scrâșnirea dinților! Căci mulți sunt cei chemați să vie; Aleși, puțini doar, au să fie!” Iisus, când pilda a sfârșit, Toți Fariseii s-au gândit Cum ar putea ca să-I întindă Curse, cu vorba ca să-L prindă. Irodiani, ei au trimis – Cu ucenicii lor – și-au zis: „Învățătorule, venim La Tine, pentru că noi știm Că tot ce spui, e-adevărat. Norodului, i-ai arătat, Prin adevăr, a Domnului Cale; la fața omului, Tu, niciodat’, nu Te-ai uitat – De nimenea nu ți-a păsat. Ne spune așadar, cum vezi Problema birului? Ce crezi – Pentru că iată, noi nu știm – Se cade, oare, să plătim, Cezarului, bir? Dacă nu, Ne-nvață, ce să facem, Tu!” Iisus, care le cunoștea Gândul, le-a spus: „Părerea Mea, Este că voi nu vreți să știți, Voiți doar să Mă ispitiți! Fățarnicilor ce sunteți, Dați-Mi un ban! Ei, ce vedeți? Al cui e chipul desenat Și slova ce s-a încrustat Pe acest ban?” „Sunt ale lui, Toate-s ale Cezarului” – Au răspuns ei. „E-adevărat! Atuncea, dați ce e de dat Pentru Cezar, iar Domnului, Dați-I ceea ce este-al Lui!” – Le-a zis Iisus. Ei s-au mirat, Și-nvinși, de-acolo, au plecat. Abia plecară Fariseii, Că și sosiră Saducheii – Cei cari nu cred în înviere – Și-au mers, pân’ la Iisus, spre-a-I cere Un sfat. Unul din ei a zis: „Învățătorule, a scris Moise, că de-ntâmpla-se-va Și o să moară cineva, Fără să fi avut copii, Atuncea, fratele său – știi – Va trebui să se însoare Cu văduva acelui care Murit-a, și să îi ridice Urmași – căci Moise așa zice. Iată, la noi, au fost o dat’ Frați, șapte. Primul s-a-nsurat, Și a murit făr’ a lăsa Nici un urmaș, în urma sa. Atunci, nevasta omului, Rămase la fratele lui. Și cel de-al doilea a murit; La fel, și-al treilea a pățit, Și-al patrulea, și-al cincilea, Pân’ a murit și-al șaptelea. După ce i-a-ngropat pe toți, Femeia a murit. De poți, Ne spune: când vor învia Toți oamenii, atuncea, ea, Cărui din frați are să-i fie – Căci au avut-o toți – soție?” Iisus le-a zis: „Vă rătăciți, Scriptura, pentru că n-o știți! Nici nu cunoașteți – vă spun Eu – Puterile lui Dumnezeu. Când învierea va veni, N-au să se-nsoare oamenii. Asemenea îngerilor, În cerul Domnului, fi-vor. Și-acum, că vorba ați adus Despre-nviere – ce va spus, Dumnezeu, vouă – n-ați citit? Ascultați dar, ce a vestit: „Sunt Dumnezeul lui Avram, Isac și Iacov”. Iată, am Să vă mai spun ceva și Eu: Să știți – cu toți – că Dumnezeu E Dumnezeul viilor Și nicidecum al morților!” Acei care Îl ascultau, Uimiți, de vorbele-I, erau. Când auziră Fariseii Cum au pățit-o Saducheii – Cum gura li s-a astupat – S-au strâns cu toți și-au încercat Să-L ispitească pe Iisus. Un învățat al Legi-a spus: „Învățătorule, știi care Este porunca cea mai mare, Din Lege?” „Să-L iubești”, a zis Iisus, „pe Domnul, cum e scris: „Cu inima și sufletul, Și-apoi cu întreg cugetul.” Asta-i porunca cea mai mare; Și-a doua, asemănătoare Cu prima, spune: „Să-ți iubești Aproapele, cum însuți ești Iubit, chiar tu, de către tine”. Aste porunci cuprind, în sine, Pentru acel ce le-nțelege, Prorocii și întreaga Lege.” Doar într-un loc se adunau Toți Fariseii, când aveau Ceva urgent de discutat. Iisus S-a dus și-a așteptat, În acel loc, să se adune Cu toți, ca să le poată pune O întrebare. În sfârșit, Când Fariseii au venit, Iisus S-a ridicat de jos Și-a zis: „Ce credeți, de Hristos? Al cui Fiu poate El să fie?” „E al lui David, doar se știe! Faptul acesta-i cunoscut!” „Atunci, cum oare, a putut, David, de Duhu-nsuflețit, Să-I spună „Domn”? Ați auzit – Căci, în Scriptură, este scris – Felul în cari David I-a zis. De nu știți, am să vă spun Eu: „Domnul a zis, Domnului Meu: „Așază-Te, la dreapta Mea, Până atunci când voi putea – Până când voi găsi o cale – Dușmani-Ți, sub tălpile Tale, Să Ți-i așez!” Vă-ntreb acum: De I-a spus „Domn”, atuncea cum, Lui David, El îi e fecior?” Pe chipurile tuturor, Mirarea s-a întipărit; Nici un cuvânt nu s-a rostit. De-atunci, nimeni nu I-a mai pus, Vreo întrebare, lui Iisus.