Luca 8:1-21

Iisus, de ucenici urmat, Porni la drum și-a colindat, Prin țară: a venit la sate Și – din cetate, în cetate – La toți pe care-i întâlnea, Vestit-a Evanghelia. Pe lângă ucenicii Săi, Îl însoțeau, pe-ale Lui căi, Și câteva femei, la care, Iisus le-aduse vindecare: Maria cari era numită Și Magdalina – curățită, De șapte draci, a fost sărmana; Alături ei, era Ioana – Soața lui Cuza, cari fusese Ispravnic la Irod; mai merse Susana, iar alături ei, S-au mai aflat multe femei, Cari, pe Iisus, Îl însoțeau Și-L ajutau, precum puteau. O gloată mare a venit, Iar El, atunci, le-a povestit O pildă: „Un semănător, Să-și semene, al său ogor, Ieșit-a și, de semănat, Cu mare zor, s-a apucat. Sămânță aruncând grăbit, Câteva boabe-au nimerit Chiar lângă drum. Le-au observat Păsări, și-ndată, le-au mâncat. Unele boabe au căzut Pe-un loc stâncos și n-au avut Apă. Ele au încolțit, Dar soarele le-a pârjolit, Pe boltă, când s-a înălțat, Și-astfel, îndată, s-au uscat. Alte semințe au căzut În spini. Aceștia au crescut, Iar grâul ce s-a înălțat Acolo, fost-a înecat. Multe semințe-au nimerit, În bun pământ, și au rodit; Grăuntele, acolo pus, Roadă-nsutită, a adus.” După ce pilda a-ncheiat, Iisus, mulțimii, i-a strigat: „Cei cu urechi de auzit, Să înțeleagă ce-am vorbit!” De El, când s-au apropiat, Discipolii au încercat Ca să priceapă, fiecare, Ce înțelesuri, pilda are. Iisus, atuncea, le-a vorbit: „Doar vouă vi s-a-ngăduit, Aceste taine, să le știți – Ale Împărăției. Fiți, Deci, bucuroși de astă veste, Căci doar în pilde se vorbește, Pentru ceilalți. Drept, Eu vă zic: Măcar că văd, nu văd nimic; Deși aud, nu înțeleg. Acum dar, pilda, vă dezleg: Semințele acelea sânt Chiar al lui Dumnezeu Cuvânt. Semințele ce-au nimerit Mai lângă drum, au zugrăvit Pe cei ce-aud Cuvântul; dar, Aceasta este în zadar, Pentru că diavolu-a venit Și-acel Cuvânt, el le-a răpit, Spre a nu-L crede, să nu-L știe, Ca mântuiți, ei să nu fie. Acea sămânță, dintre stânci, Cu rădăcini puțin adânci, E omul care-a auzit Cuvântul. Vesel, L-a primit, Însă, prea mult, nu L-a ținut, Căci, rădăcini, nu a avut. Puțin, numai, L-a găzduit, Dar când ispita a venit, Îndată, el L-a și pierdut, Căci, în ispită, a căzut. Bobul din spini e potrivit, Cu omul care-a auzit, Cuvântul, însă, n-a luat Seama, lăsându-L înecat De grijile nenumărate, De bogățiile-adunate, De tot ce dă, vieții, plăcere. Astfel, Cuvântul, în om, piere, Fără ca El să fi rodit. Sămânța care-a nimerit, În bun pământ, i-a-ntruchipat Pe cei care au ascultat Cuvântul și-apoi L-au primit. În inimă, L-au ocrotit, Și au dat roadă, în răbdare. Nimeni, intenție, nu are – După ce-aprinde o lumină – Acoperită, să o țină; O pune-n sfeșnice, pe masă, Spre-ai lumina pe cei din casă. Nimic nu e acoperit, Spre a nu fi descoperit. Nu-i nici o taină bine-ascunsă, Încât, să nu fie pătrunsă, Descoperită și să vină, Să se arate, în lumină. Luați seama, cum ascultați, Căci nu trebuie să uitați Că se va da celui ce are, Iar de la cel care nu are, Se ia și ce i se părea – În al său crez – că ar avea.” Odată, mama lui Iisus, Cu frații Săi, la El, s-au dus. Nu au ajuns, în preajma Lui, Din pricina norodului; Dar, cineva s-a strecurat, Până la El și L-a-nștiințat: „Mama și-ai Tăi frați sunt afară. Vor să te vadă. Du-Te dară, Să stai de vorbă, și cu ei.” „Dar mama Mea și frații Mei”, Iisus îi zise omului, „Sunt cei care, al Domnului Cuvânt, ascultă și trudesc, Până când Îl îndeplinesc.”