„Dar Eu vă spun: să îi iubiți
Pe-ai voști’ vrăjmași și răsplătiți –
Pe cei ce vă urăsc – cu bine.
Să binecuvântați pe cine
Vă blastămă. Să încercați,
De-asemenea, să vă rugați
Pentru acei care, cu voi,
Se poartă rău. Doresc, apoi,
Ca dacă, peste un obraz,
Vei fi lovit, în nici un caz
Nu răsplăti răul cu rău,
Ci, celălalt obraz al tău,
Să îl întorci. Dacă, cumva,
Cu sila-ncearcă cineva,
Să îți ia haina ce o ai,
Tu, și cămașa-ți, să i-o dai.
Să dai celui care îți cere,
Iar pe cel care, cu putere,
Vrea să răpească ce-i al tău,
Îl lasă, și-n folosul său,
Renunță tu, la tot și-apoi,
Nimic nu-i cere înapoi.
Ceea ce vreți să vi se facă,
Vi se va face, numai dacă,
La fel, aveți să faceți voi,
Pentru ai voști’ semeni, apoi.
Dacă-i iubești doar pe acei
Ce te iubesc, răsplată vrei?
Și păcătoșii, la fel, fac,
Iubind pe cei ce li-s pe plac.
Când doar celor ce vă fac bine,
Bine le faceți, se cuvine,
Răsplată, oare, să primiți?
Căci păcătoșii – bine știți –
La fel fac. Dacă-mprumutați,
Pe-acei de la care-așteptați
Ca să primiți totu-napoi,
Cam ce răsplată, ați vrea voi?
Cei păcătoși, la fel au dat:
Căci și ei au împrumutat
Pe cei care-au știut că pot,
Ca înapoi, să le dea tot.
Dar voi trebuie să iubiți
Pe-ai voști vrăjmași; să-nfăptuiți
Doar binele; să-mprumutați,
Și-n schimb, nimic să n-așteptați.
De-i dați, sfatului Meu, urmare,
Răsplata voastră-n cer e mare
Și, fii, ai Celui Prea Înalt,
Aveți să fiți, căci nu e alt’
Asemenea cu El. Vă spun
Că El e și cu cel rău bun,
Și cu cei nemulțumitori.
Fiți milostivi și iertători,
Fiți buni și blânzi, vă sfătuiesc,
Precum e Tatăl vost’, ceresc.”
„Nu judecați, pe nimeni, voi,
Să nu fiți judecați apoi!
Pe nimeni, să nu osândiți,
Osândă, ca să nu primiți!
Iertând pe cei ce v-au greșit,
Și voi iertare-ați dobândit!
Dați cui vă cere, căci, apoi,
La rândul vost’, primiți și voi;
Ba mai mult, o să căpătați
În plus! De astfel vă purtați,
În sân, are să vi se pună
Mai mult, cu o măsură bună.
Măsura cu care-ați lucrat –
Când altora le-ați măsurat –
E folosită, mai apoi,
Să măsoare și pentru voi!”
Le-a spus și pilda următoare:
„Am să vă pun o întrebare:
Poate, un orb să îl conducă,
Pe un alt orb? De-au să se ducă
Ei, împreună, făr’ să vadă,
Oare, în groapă, n-au să cadă?
Un ucenic nu-i mai presus
Ca-nvățătorul lui, v-am spus.
Dar ucenicul ce-a trudit –
Și a ajuns desăvârșit –
E ca învățătorul său.
Vezi, paiu-n ochi, la frate’ tău,
Dar bârna, pe care o porți,
În al tău ochi, n-o vezi? Cum poți
Să-i zici, fratelui tău: „Socot,
Să mă lași, paiul, să ți-l scot”,
Dar bârna, care e la tine –
În ochiul tău – n-o vezi? Ei bine,
Fățarnicule, să îți scoți
Bârna, din ochi, de vrei să poți
Ca să vezi clar, și-apoi abia,
Vei scoate paiul altuia!
Pomul cel bun nu o să poată
A face roadă rea, vreodată;
Din pomul rău dar, fructe bune,
Nimeni, nicicând, n-o să adune.
Deci, pomul se deosebește,
După aceea ce rodește.
Smochine, nu se strâng din spini,
Și nici struguri, din mărăcini.
Din inimă, omul bun poate,
Doar lucruri bune, de a scoate;
Însă, cel care este rău,
Din inimă – la rândul său –
Doar răutăți, are de scos;
Căci, din al inimii prinos,
Ies vorbele ce le rostește
Omul, atuncea când vorbește.”
„Acum, un lucru, mai doresc,
Cu voi, ca să îl lămuresc:
Tot „Doamne, Doamne”, Îmi strigați,
Însă, de ce nu încercați,
Să ascultați de glasul Meu,
Făcând ceea ce vă spun Eu?
Iată, voi arăta cu cine
Seamănă cel care, la Mine,
Sosește și – ca om cu minte –
La vorba Mea, el ia aminte
Și o-mplinește, imediat.
El poate fi asemănat,
Cu omul care și-a zidit
Casa, pe stâncă. Au venit
Vărsări de ape, care-apoi,
Lovit-au, cu al lor șuvoi,
Căsuța, însă, n-au putut
S-o clatine, căci a avut,
Pe stâncă, pusă, temelia,
Și n-a învins-o vijelia.
Cel care-aude vorba Mea
Și nu face, e-asemenea
Cu omul cel nechibzuit,
Cari, pe pământ, a construit
O casă, fără temelie.
Ea nu avuse trăinicie:
Șuvoaiele când au venit
Și-asupra ei s-au năpustit,
Au prăbușit-o, lovind tare –
Iar prăbușirea i-a fost mare.”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
