Luca 20:1-26

Odată, când Iisus vestea, În Templu, Evanghelia Și-mpărtășea, norodului, Cu drag, învățătura Lui, L-au căutat preoții mari, Bătrânii și-ai lor cărturari. Ajunși, în fața lui Iisus, Ei L-au chemat și-apoi, I-au spus: „Cu ce puteri ai săvârșit Totul? De unde ai primit, Acea putere? Să ne spui!” El le-a vorbit, la rândul Lui: „Doresc, întâi, la rândul Meu, Să vă întreb, ceva, și Eu. Deci, iată ce am să vă cer: Botezul lui Ioan, din cer – Sau, de la oameni – a venit?” Ei, între ei, au șușotit: „Dacă, „din cer”, Îi vom răspunde, Va zice: „De-ați știut de unde Vă vine, de ce n-ați crezut?” Acum, cu toții am văzut, Că lumea l-a crezut proroc, Pe-acel Ioan. Deci, nu e loc, Să spunem, că botezul lui, Vine din partea omului, Pentru că gloata asta toată, Cu pietre, are să ne bată, Până pierim.” Ei au găsit, Că este mult mai nimerit, La întrebare, a-I răspunde, Precum că n-au știut, de unde, E-al lui Ioan botez. Iisus, După ce au sfârșit, le-a spus: „Nu știți! Bine! Atunci, nici Eu N-am să vă spun, la rândul Meu, Cu ce putere am făcut Minunile, ce le-ați văzut!” Apoi, norodului, Iisus, Această pildă, i-a mai spus: „Un om, o vie, a sădit, Iar după-aceea, a tocmit Vieri, căror le-a-ncredințat, Via-n arendă, și-a plecat Înspre o țară-ndepărtată, Lipsind o vreme-ndelungată. Însă, la vremea roadelor, El a trimis, vierilor, Pe robul său, să i se dea Partea, ce i se cuvenea, Din rodul viei. A pornit Robul, cum i s-a poruncit, Dar când vierii l-au văzut, Au tăbărât de l-au bătut Și îl trimiseră, apoi, Cu mâna goală, înapoi. Atunci, stăpânu-a trimis iar, Vierilor, pe-un alt rob, dar Și el a fost batjocorit Și-apoi, din vie, izgonit. Cu-al treilea rob, a fost la fel: Păți, ca primii doi, și el, Fiind rănit și-afară dat. Când a văzut ce s-a-ntâmplat, Stăpânul viei s-a gândit: „Ce să mă fac? Am să trimit, Acuma, chiar pe fiul meu, Cel prea iubit, căci – gândesc eu – Cu cinste, el va fi primit.” Dar, când vierii l-au zărit, Pe fiu, iute, s-au adunat Și au ținut, îndată, sfat, Zicând: „Iată dar, că sosește Cel care, via, moștenește. Să îl ucidem! Îl lovim, Iar via, noi o moștenim!” Pe fiu, vieri-au tăbărât, L-au prins și-apoi, l-au omorât. Acum, stăpânul, ce-a făcut, Când, aste lucruri, a văzut? Pe-acei vieri, el i-a tăiat, Iar via, altora, le-a dat.” Când vorbele I-au auzit, Ei, „Nicidecum!” au și rostit. Iisus, însă, și-a ridicat Privirile, le-a cercetat, Atent, fețele și-apoi, zise: „Ce-nseamnă vorbele ce-s scrise: „Piatra cari fost-a lepădată – Cea care este aruncată De meșterii zidari – e-adusă Și-n capul unghiului, e pusă? Zdrobit e cel ce va cădea, Pe piatră și, de-asemenea; Cel peste care a picat Piatra, acela-i spulberat”?” Auzind, preoții cei mari, Precum și ai lor cărturari, Voiră – chiar în ceasu-acel – Să pună mâinile, pe El, Dar, de mulțime, se temeau. Ei, foarte bine, pricepeau Că-n pilda ce tocmai s-a spus, La ei, s-a referit Iisus. De-atuncea, ei au încercat Să Îl pândească, ne-ncetat, Și mulți iscoditori au pus, Să stea în preajma lui Iisus. Aceștia doar se prefăceau Neprihăniți, și căutau, Mereu, capcane a-I întinde – Cu vorbe – ca să-L poată prinde, Voind – mânați de ura firii – Să-L dea-n puterea stăpânirii, Pe mâna dregătorului. Astfel, iscoditorii Lui, Prinzând prilej, grabnic, s-au dus În fața Sa și-apoi, I-au spus: „Învățătorule, venim, La Tine, pentru că noi știm, Că drept, norodu-ai învățat Și că, nicicând, n-ai căutat A privi fața omului, Ci-l înveți, calea Domnului, În adevăr. Deci, Tu cum vezi Problema birului? Ce crezi? Cezarului – am vrea să știm – Se cade, bir, să îi plătim?” El le-a știut gândul ascuns, De-acea, astfel, le-a răspuns: „De ce-ncercați, vicleni să fiți Și vreți ca să Mă ispitiți? Dați-Mi un ban! Ei, ce vedeți? Ce e înscris pe el? Spuneți! Al cui e chipul desenat Și slova ce s-a încrustat, Aici, pe fața banului?” „Toate-s ale Cezarului!” – Au răspuns ei. „E-adevărat! Atuncea, dați – ce e de dat – Cezarului, iar Domnului, Să-I dați ceea ce este-al Lui!” Astfel, văzând că n-au putut, Cu vorbe-al prinde, au tăcut Cu toții și s-au minunat De-acel răspuns, ce le-a fost dat.