Luca 14
14
Vindecarea unui bolnav de dropică
1Un Fariseu L-a invitat,
Pe Domnul – la un nou Sabat –
La el, acasă, să prânzească.
Alți Farisei – să-L urmărească,
Îndeaproape – au venit
Și cu atenție-au pândit.
2Un om, cari dropică avea,
În locu-acela se găsea.
Astfel, bolnavul a fost pus,
Grabnic, în fața lui Iisus.
Toți Îl priveau, nerăbdători.
3Atunci, pe-ai Legi-nvățători
Și pe toți Fariseii – care
Îl urmăreau, cu încordare –
Domnul Iisus i-a întrebat:
„Îngăduit e, în Sabat,
Să vindeci?” Însă, ei tăceau,
4Căci, să răspundă, nu-ndrăzneau.
Apoi, El l-a tămăduit,
Pe bietul om, și a vorbit:
5„Care din voi, de s-a-ntâmplat,
Să-i cadă-n ziua de Sabat,
Copilul, boul, în fântână,
Va sta, ca să aștepte până
Va trece ziua, spre-a-l salva?
Se poate oare-așa ceva?
Nu îl va scoate imediat,
Chiar dacă-i ziua de Sabat?”
6Cu toții au tăcut, chitic,
Căci n-au putut spune, nimic.
Despre smerenia la ospețe
7Văzând, pe cei care erau
Poftiți la masă, cum grăbeau
Către un loc fruntaș, Iisus,
Această pildă, le-a mai spus:
8„La nuntă, dacă ești poftit,
Să nu te-areți nesocotit,
Cătând locul întâi, la masă,
Căci poate-un oaspete din casă,
E mai cu vază, decât tine,
Și n-o să-ți cadă, deloc, bine
9Când omul care te-a poftit,
Are să-ți spună: „Ai greșit
Prietene! Dă locul tău,
Acestui om! Îmi pare rău!”
Atunci, vedea-vei, cu rușine,
Că locul ultim, vei obține.
10Dar dacă o să te așezi,
Pe locul ultim, ai să vezi
Cum, cel care te-a invitat,
Va zice: „Nu te-ai așezat,
Pe al tău loc. Du-te, mai sus.”
Pe-un loc fruntaș, tu vei fi pus
Și-astfel, atunci, astă mutare,
Îți va aduce cinste mare,
Printre toți ceilalți invitați,
11La masa ‘ceea. Deci, aflați,
Căci cel care s-a înălțat,
Va fi smerit; dar ridicat,
Va fi cel ce s-a dovedit,
Că a știut a fi smerit.”
Despre binefacere
12Apoi, celui care-L poftise,
La masa sa, Iisus îi zise:
„Când dai un prânz, sau dai o cină,
Printre acei ce-i chemi să vină,
Să nu se afle ai tăi frați,
Neamuri, amici, vecini bogați.
Ca nu cumva, după o vreme,
Și ei, la masă, să te cheme,
Pentru că, astfel, ți-ai luat
Răsplata, pentru prânzul dat.
13Ci când, o masă, dăruiești,
Grijă să ai, ca să poftești
Schilozi, șchiopi, orbi. Așa e bine
14Și-atunci, ferice e de tine,
Căci ei – răsplată – n-au să-ți dea;
În schimb, răsplata, vei avea,
Atuncea când vor fi treziți,
Din morți, toți cei neprihăniți.”
Pilda celor poftiți la cină
15Unul, din cei cari atunci sta,
La masă, și Îl asculta,
A zis: „Ferice va să fie,
De cel care-n Împărăție,
La Dumnezeu, o să prânzească!”
16Sfârșit-a omul, să vorbească,
Și-apoi, Iisus zise: „A dat
Un om, o cină, și-a chemat
Pe mulți, la masa ce-o gătise.
17Când ceasul cinei lui sosise,
Trimise-un rob, la cei poftiți,
Și i-a chemat, zicând: „Veniți!
Totul e gata, pregătit!”
18Dar toți – parcă s-ar fi vorbit –
Au început să se codească
Și să se dezvinovățească.
Primul a zis: „Am cumpărat,
Azi, un ogor și, ne-apărat –
Să-l văd – îmi e de trebuință!
Mă iartă, mi-e cu neputință,
La voi, să vin, cum am promis!”
19Un altul, robului, i-a zis:
„Luat-am cinci perechi de boi,
Chiar astăzi, și nu pot, la voi,
Să vin, la cină. Mă iertați,
Dar boii trebuie-ncercați!”
20Un altul zise: „Ce păcat!
Tocmai acum, m-am însurat!
Nu pot veni, la voi, la cină!
Îmi pare rău, n-am nici o vină!”
21Robul veni, precum s-a dus,
Și, tot, stăpânului, i-a spus.
Stăpânul s-a înfuriat
Și-a zis, robului: „Imediat,
Pe ulițe, ai să te duci,
Și în piețe: îmi aduci,
Acum, la masă, pe săraci,
Pe ciungi, orbi, șchiopi! Așa să faci!”
22La urmă, robul a venit
Și-a zis: „Precum ai poruncit,
Făcut-am, dar nu s-a umplut
Odaia. Ce e de făcut?”
23„Pe drum, la garduri, să te duci!”,
Spuse stăpânul, „și-i aduci,
Pe toți, pe care îi găsești!
Dacă nu vor, ai să-i silești,
Pentru că trebuie să vină,
Ca să îmi fie casa, plină!
24Vă spun că din cei invitați
Întâi – și care-au fost chemați,
La masă, dar n-au vrut să vină –
Nu vor gusta, din a mea cină!”
Cum să fie ucenicul lui Iisus
25Pe drum, Iisus era-nsoțit,
De mult norod. El le-a vorbit:
26„Omul acela, care vine,
Și vrea să meargă după Mine,
De nu-și urăște mamă, tată,
Soață, copii, frați, n-o să poată
Să fie, ucenicul Meu.
27De-asemenea, vă mai spun Eu,
Căci cel ce crucea nu își ia,
Ca să pășească-n urma Mea,
Nicicând, nu va putea să fie
Un ucenic, potrivit Mie.
28Cel care vrea să construiască
Un turn, nu o să socotească
Ce cheltuieli are să facă,
Și-apoi, să știe sigur, dacă
Poate sfârși ce-a început?
29Căci n-ar vrea, după ce-a făcut
Doar temelia, să constate
Că, să-l ridice, nu mai poate,
Și-apoi, să râdă toți, de el,
30Și să-l bârfească: „Omu-acel
A început să construiască,
Dar n-a putut să isprăvească!”
31Sau, cine-i acel împărat,
Cari, până încă n-a plecat,
La un război, nu chibzuiește,
Nu șade și se sfătuiește
Cu sfetnicii, de poate oare,
Cu oastea pe care o are,
Pe altul, de a-l înfrunta?
Poate, cu zece mii, a sta,
În fața împăratului
Ce vine împotriva lui?
Cu douăzeci de mii? Nu poate.
32Atuncea, stă și se socoate,
Cum că mai bine o să fie,
De va trimite o solie,
Prin care să îi ceară pace,
Dușmanului, și-așa va face:
De-ndată-i va trimite carte,
Cât, încă, el este departe.
33Acuma, revenind la noi,
Exact la fel, este cu voi:
Cel care nu leapădă toate,
Să-Mi fie ucenic, nu poate!
34Sarea e bună; dacă ea
Își pierde gustul ce-l avea,
Cum și-l va căpăta ‘napoi?
35Nu-i bună, nici pentru gunoi,
Nici la pământ, căci nu mai sară –
E bună de-aruncat, afară!
Cei, cu urechi de auzit,
Să înțeleagă ce-am vorbit!”
Selectat acum:
Luca 14: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
