Fiindcă mulți au început
Și o istorie-au făcut,
Despre ceea ce s-a-ntâmplat
La noi – cum ne-au încredințat
Cei cari cu ochii au văzut
Tot ce a fost de la-nceput
Și fiecare a sfârșit,
Apoi, Cuvântul de-a slujit –
Și eu, cu cale, am aflat –
După ce-atent am cercetat,
Cu de-amănuntul, fiecare
Din lucrurile-acelea care
S-au petrecut, ca să le știu
Obârșia – acum, să-ți scriu
Tot ce cunosc, în aste file,
Mult prea alese Teofile,
Să poți ști ce temeiuri are
Noua învățătură, care,
Abia acum, ți-ai însușit-o,
Când, prin viu grai, ai dobândit-o.
Irod, tocmai în vremea ‘ceea,
Împărățea peste Iudeea.
La el, un preot, s-a aflat
Cari, Zaharia, s-a chemat;
Era din a lui Abia ceată,
Iar soața sa era luată
Din fetele lui Aron – ea,
Elisaveta, se numea.
Cei doi, neprihăniți, erau
Și, fără pată, împlineau
Poruncile, rânduieli toate,
Care, de Domnul, au fost date.
Deși soții, bătrâni, erau,
Urmași, ei – încă – nu aveau,
Fiindcă stearpă se găsea
Elisaveta. Când slujea,
Odat’, la rândul cetei lui,
Chiar Zaharia, Domnului,
Cum era obiceiul lor –
Adică al preoților –
Sorți-au voit să-l desemneze,
Pe el, vrednic, să tămâieze,
În Templul Sfânt. În faptul serii,
Veni și ceasul tămâierii,
Iar tot norodul adunat,
Afară, rugi a înălțat.
Atunci, îngerul Domnului,
În latura altarului,
Din partea dreaptă, s-a ivit.
Când Zaharia l-a zărit,
Lângă altar, stând în picioare,
Cuprins a fost, de-o spaimă mare,
Dar îngerul, băgând de seamă
Că e speriat, i-a zis: „N-ai teamă,
Pentru că sunt trimis a-ți spune,
Precum că a ta rugăciune,
De Domnul, a fost ascultată.
Soața-ți va fi însărcinată
Și-un fiu o să îți zămislească.
Ioan are să se numească
Pruncul, care-ți va fi dat ție.
O pricină de veselie
Îți dăruie nașterea lui –
Și ție și norodului –
Căci mare, el va fi, mereu,
Privit, de Domnul Dumnezeu.
De vinuri, trebuință n-are;
Iar băuturi amețitoare,
Nicicând, el nu va fi băut.
De Duhul Sfânt, va fi umplut –
Cum Domnul a găsit cu cale –
Din pântecele mamei sale.
Pe mulți fii, ai lui Israel,
La Domnu-i va întoarce el.
Va merge-n fața Domnului,
În duhul și puterea lui
Ilie, spre-a putea, apoi,
Ca să întoarcă înapoi,
Inimile părinților,
Spre fiii și fiicele lor;
Ne-ascultătorii, la umblare
Pe-a înțelepților cărare,
Precum cei ce-s neprihăniți,
Ca astfel – bine pregătiți –
Să fie toți ai Domnului,
Într-un norod, pe voia Lui.”
Când Zaharia a-ntrebat,
„Cum voi fi eu, încredințat,
De toate câte mi le-ai spus,
Căci tinerețea mea s-a dus –
Și-asemenea-i nevasta mea –
De-acum, bătrână e și ea?”,
Îngeru-a zis: „Gavril sunt eu!
În față-I stau, lui Dumnezeu!
El m-a trimis să îți vorbesc
Și, vestea, să-ți împărtășesc.
Ascultă dar, cum ai să știi
Că-i drept ce-am zis: mut ai să fii,
Până se va fi petrecut
Tot ce ți-am spus, căci n-ai crezut
Cuvintele ce le vestesc,
Care, la vreme, se-mplinesc!”
Norodul strâns, afară sta –
Pe Zaharia-l aștepta,
Nedumerit, fără să știe,
De ce, în Templu, întârzie.
Însă, atunci când a ieșit,
Văzând că graiul i-a pierit,
Toți cei prezenți au priceput
Că o vedenie-a avut.
Făcea doar semne – n-avea glas –
Și mut, de-atuncea, a rămas.
Când Zaharia și-a-mplinit
Slujba, acasă a venit.
Mult timp n-a mai trecut și iată
Că a rămas însărcinată
Elisaveta – se-mplinise
Ceea ce îngerul vestise.
Cinci luni, ascunsă, s-a ținut,
Zicând: „Uite ce mi-a făcut
Domnul, atunci când S-a uitat
La mine și m-a cercetat,
Luând ocara ce-o aveam
Și, printre oameni, o purtam!”
A șasea lună, când veni,
Gavril, din ceruri, se porni –
Trimis de Dumnezeu – să cate,
În Galileea, în cetate –
La Nazaret – o fată-anume:
Maria era al ei nume.
Fecioara cea neprihănită,
Cu Iosif, era logodită –
Acela care, după neam,
Era din al lui David ram.
În casă, îngeru-a intrat,
Iar după ce s-a-nfățișat,
I-a zis Mariei: „Plecăciune!
Trimis sunt pentru a îți spune,
Că mare har, ai căpătat!
Domnu-i cu tine, ne-ncetat,
De-aceea, binecuvântată,
Între femei, ești!” Tulburată,
De vorbele ce le-asculta,
Maria, gându-și frământa,
Cu întrebări, să afle vrând,
Urarea, ce-o fi însemnând.
Îngeru-i zise: „Nu te teme
Mario, căci, în astă vreme,
Domnul, din cer, te-a cercetat
Și îndurare-ai căpătat.
Nu va mai trece mult și, iată:
Vei rămânea însărcinată!
Un fiu, tu ai să zămislești
Și-apoi, Iisus ai să-L numești.
El fi-va mare – cum nu-i alt’! –
Și Fiu, al Celui Prea Înalt,
Va fi numit. Are să-I fie –
De Domnul – jilțul de domnie
Al Tatălui Său David, dat.
De-a pururi, fi-va-nscăunat,
Ca să împărățească El,
Peste întregul Israel.
Astfel, a Lui Împărăție,
Fără sfârșit, are să fie!”
Atunci, Maria a-ntrebat:
„Dar nici nu știu eu, de bărbat!
Deci, cum va fi înfăptuit,
Ceea ce, astăzi, mi-ai vestit?”
Îngeru-a zis: „Duhul Sfânt vine
Și se pogoară peste tine.
De Domnul, fi-vei ocrotită,
De fața Lui, vei fi umbrită,
Iar Sfântul care-n lume vine –
Cel ce va fi născut prin tine –
A fost, e, și va fi mereu,
Chemat Fiu al lui Dumnezeu.
Elisaveta – ruda-ți – iată,
Acuma, e însărcinată,
La bătrânețe – deși ei,
„Stearpă”-i ziceau, între femei.
Nici un Cuvânt al Domnului,
Nu e lipsit de forța Lui!”
Maria zise: „Iată, eu
Sunt roabă a lui Dumnezeu.
Să mi se facă, cum ai spus!”
În urmă, îngerul s-a dus.
Nu după mult timp, s-a sculat
Maria-n grabă și-a plecat,
Urcând spre munți, dorind să cate,
Atunci, în Iuda, o cetate.
La ruda sa, merge Maria.
Când a ajuns, la Zaharia,
Și-n a lui casă a intrat,
Elisavetei i-a urat
De bine. Cum a auzit,
Urarea ei, a și simțit
Că-n pântec, pruncu-i s-a zbătut
Și, de Duh Sfânt, ea s-a umplut.
Apoi, strigă înflăcărată:
„În veci, fii binecuvântată,
Între femei, căci, ne-ncetat,
Rodu-ți e binecuvântat!
Cum, oare, de mi-a fost dat mie,
Chiar maica Domnului să vie,
Aicea, în sălașul meu?
De bucurie-am simțit eu,
În pântece, cum mi-a săltat
Pruncul, atunci când mi-ai urat.
Ferice celei ce-a crezut,
Ce i s-a spus, căci am văzut
Cum lucrurile ce-au fost spuse,
Din partea Domnului, sunt duse,
Neîncetat, la-ndeplinire,
Fără de nici o șovăire!”
Maria-a zis: „Sufletul meu,
Slavă Îi dă, lui Dumnezeu –
Mântuitorul meu – în care,
Al meu duh, bucurie, are,
Pentru că a găsit cu cale,
Starea smerită-a roabei Sale,
Să o privească; și-acum, iată
Ce fericire mi se-arată!
De neamuri, eu voi fi numită –
De-acum încolo – fericită!
Atotputernicul – văd bine –
Făcu mari lucruri, pentru mine.
E Sfânt Numele Domnului!
Cât despre bunătatea Lui,
Eu știu că îndurarea-I mare –
Din neam, în neam – peste cei care
Se tem de El, se va întinde.
Putere, brațul Său cuprinde!
El, gânduri ce au încolțit
La cei mândri, a risipit;
Iar pe cei tari i-a răsturnat,
De la domnie, și-a-nălțat
Pe cei care au fost smeriți.
Pe cei flămânzi și necăjiți,
Cu bunătăți, i-a săturat;
Pe cei bogați, afar’ i-a dat,
Cu mâna goală. Apoi, El
Și-a amintit de Israel –
De robul său – de mila-I mare,
Venindu-i în ajutorare,
De îndurarea arătată
Seminției lui Avram, odată –
Așa cum a făgăduit
Părinților, când le-a vorbit,
Spunând că ea are să ție
În veci, pentru-lor seminție.”
Mult timp, a mai șezut Maria,
La ruda sa, la Zaharia;
S-au scurs trei luni, și-abia apoi,
S-a-ntors acasă, înapoi.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
