Plângerile lui Ieremia 4
4
Plângere asupra sorții poporului
1Vai, vai! Cum s-a mai nimerit
Că aurul s-a înnegrit!
Vai, vai! Cum s-a mai preschimbat,
Acuma, aurul curat!
Vai, vai! Cum s-au mai risipit
Pietrele ce-au alcătuit
Sfântul Locaș al Domnului,
Pe marginile drumului!
2Cum au ajuns a fi priviți
Fiii aleși și prețuiți,
Care sunt ai Sionului!
Cum sunt priviți, azi, fiii lui,
Aceia care se vădeau
Că precum aurul erau!
Ca niște vase, azi, ei sânt –
Vase făcute din pământ –
Ca o lucrare, așadar,
A mâinilor unui olar!
3Chiar și șacalii se așează,
Cu grijă, și își alăptează
Puii, dar fiica cea pe care
Sărmanul meu popor o are,
Fără de milă se vădește,
Ca struțul care viețuiește
Într-un ținut ce-i pustiit.
4Sugarului i s-a lipit
Limba, de cerul gurii – iată –
Că e, de sete-acum, uscată.
Pruncii cer pâine; nimenea,
Însă, nu poate să le-o dea.
5Aceia care au avut
Hrană aleasă, au căzut,
Pe ulițe și-au leșinat,
Căci foametea i-a înhățat.
Aceia care-au fost crescuți
În purpură, fiind ținuți,
Mereu, numai pe perne moi,
De o grămadă de gunoi
Ajuns-au, parte, a avea
Și a se bucura de ea!
6Căci vina fiicei cea pe care
Sărmanul meu popor o are,
Mai mare e, decât e cea
Pe cari Sodoma o avea
Și care fost-a nimicită
De pe pământ, într-o clipită,
Fără ca să fi pus – cumva –
Mâna, asupră-i, cineva.
7Acei care o cârmuiau,
Strălucitori se dovedeau,
Căci ei mai tare-au strălucit
Decât zăpada, negreșit.
Ei, mult mai albi, s-au arătat,
Decât e laptele vreodat’.
8Acum, a lor înfățișare
Mai negricioasă ne apare,
Decât este funinginea.
Nu-i mai cunoaște nimenea
Pe uliță căci, negreșit,
De oase, pielea s-a lipit,
Iar a lor față se arată
A fi ca lemnul de uscată.
9Cei cari de sabie-s loviți –
Și pier – sunt mult mai fericiți,
Decât cei cari ajung să cadă
În gheara foametei drept pradă,
Pentru că parte n-au avut
De rodul care s-a făcut
În câmp și astfel – negreșit –
Puterile li s-au sleit!
10Iată, cu toată mila lor,
Ajuns-a carnea pruncilor
Să fie fiartă, de femei,
Pentru că, hrană, le sunt ei,
În mijlocul necazului
Precum și al prăpădului
Căzut pe fiica cea pe care
Sărmanul meu popor o are.
11Domnul sleitu-Și-a urgia.
Vărsat-a, în Sion, mânia
Și-n temelii i-a pus un foc,
Pentru a-l mistui pe loc.
12Toți împărații care sânt
Pe fața-ntregului pământ,
Să creadă, nu ar fi putut –
Și-asemenea n-ar fi crezut
Nici oamenii pământului –
Că al Ierusalimului
Dușman, ajunge-va a-l bate
Și că intra-va în cetate.
13Faptul acest e rodul lor –
A tuturor păcatelor –
Făcute de ai săi preoți,
Precum și de prorocii toți,
Pentru că-n el, ei au vărsat
Sângele cel nevinovat!
14Cu acel sânge s-au mânjit.
În urmă, ei au rătăcit
Pe ulițe și nimenea
Să se atingă, nu putea,
De straiul lor cel îmbibat
Cu sângele ce l-au vărsat.
15„Vă depărtați, vă depărtați,
Voi cei ce sunteți necurați!” –
Li se striga – „Nu cumva, voi
Să vă atingeți și de noi!”
Când printre neamuri pribegeau
Și fără țintă alergau,
Li se zicea: „Să nu-ndrăznească,
Aici, ca să mai locuiască!”
16Domnul, pe toți, i-a-mprăștiat
Atuncea când S-a mâniat
Și către ei, n-a mai privit!
Vrăjmașul care a venit,
La preoți nu s-a mai uitat,
Nici milă nu a arătat
Față de cei bătrâni pe care,
Sărmanul meu popor îi are.
17Privirile ni se sfârșeau,
Iar ochii noștri se roteau
Zadarnic după ajutor!
Cătam cu toții, rugător,
Către un neam și-am tot sperat,
Dar izbăvire nu ne-a dat.
18Ai noștri pași pândiți erau,
Căci să ne-mpiedicăm voiau
Cu toții, ca să încetăm,
Pe ulițe, să mai umblăm.
Sfârșitul ni se-apropia
Și timpul ni se împlinea…
Da, se părea că, negreșit,
Pieirea noastră a sosit!
19Mai iuți decât se dovedeau
Vulturii cerului erau
Aceia ce ne-au prigonit.
Pe munți și văi, ne-au fugărit.
Chiar și-n pustie ne-au cătat,
Căci ne-au pândit neîncetat.
20Acela ce ne-a fost suflare
A vieții – unsul cel pe care
Îl avea Domnul – înadins,
În gropile lor a fost prins.
Prins a ajuns să fie el,
Cu toate că ziceam astfel:
„La umbră, sub ale lui ramuri,
O să trăim noi, printre neamuri.”
21„Saltă – mereu – cu veselie
Și chiuie de bucurie
Tu, fiică a Edomului,
Stăpână a ținutului
Din țara Uț, în care stai
Și unde locuință ai!
Însă potirul, să știi bine
Că o să treacă și la tine.
Vei bea și-ai să te amețești
Și tu și-ai să te dezgolești!
22Ascultă dar tu, cea pe care,
Sionul, drept fiică, o are:
Nelegiuirea, săvârșită
De tine, este ispășită.
Domnul nu are să mai vie
Să te trimeată în robie.
Dar ție, însă – cea pe care
Edomul, drept fiică, o are –
Are să-ți fie pedepsită
Nelegiuirea săvârșită,
Iar ale tale mari păcate,
Pe față au să fie date.”
Selectat acum:
Plângerile lui Ieremia 4: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca