Iona orașu-a părăsit;
S-a așezat la răsărit
Și un umbrar și-a înjghebat.
Apoi, la umbra lui a stat
Fiindcă a voit să știe
Ce soartă are să îi fie,
Cetății, de la Domnul, dată.
Văzându-i fața mâniată,
Domnul îndată a făcut
Un mic arbust de a crescut
Care, pe Iona, l-a umbrit
Cu frunza, și l-a-nveselit.
În zori, când s-a făcut lumină,
Domnul i-a pus la rădăcină,
Un vierme ce l-a înțepat
Și-astfel arbustul s-a uscat.
Când soarele a răsărit,
Un vânt fierbinte s-a pornit,
Lovindu-l cu suflarea lui,
Pe Iona. Raza soarelui,
În creștet, tare, l-a bătut
Încât sărmanul a căzut
De pe picioare, leșinat,
Și-ncet, abia a îngăimat:
„Să mor, mai bine îmi doresc,
Decât așa să mai trăiesc!”
Dar Dumnezeu l-a auzit
Și cu blândețe i-a vorbit:
„Faci bine că te-ai mâniat
Pentru acest arbust uscat?”
Iona a zis mânios foarte:
„Fac bine! Da, până la moarte,
Că mă înfurii! Așa-s eu!”
Atunci, răspunse Dumnezeu:
„Ți-e milă și te-ai întristat
Când copăcelul s-a uscat!
Te doare de-acel pom pitic
Care nu te-a costat nimic.
Să crească, nu tu l-ai făcut,
Ci într-o noapte-a apărut
Și-apoi în alta, s-a uscat.
Să nu fiu Eu îngrijorat
Atunci, de-acea cetate mare –
Deci de Ninive – căci ea are
Osută douăzeci de mii
De oameni? Dacă vrei să știi,
Nu pot deosebi ușor
Brațul cel drept, de stânga lor,
Aste ființe rătăcite!
Mai sunt de-asemeni multe vite
Pe lângă oameni, în cetate.
Să-Mi vărs mânia peste toate?
Ți-e milă de arbust, dar Eu,
Milă să n-am, de „lucrul” Meu!”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
