Ioel 2
2
Îndemn la pocăință
1„Trâmbițe-n mâini, voi să luați!
Din ele, în Sion, sunați!
Sunați pe al Meu munte sfânt,
Să tremure toți cei cari sânt
În țară! Vine ziua Lui!
E-aproape ziua Domnului!
2O zi de întuneric mare
Și negură, o zi în care
Întunecimea se întinde,
Iar vălul norilor cuprinde
Tăriile cerurilor.
Pe munți, se-ntinde un popor,
Precum zorii de dimineață
Se-ntind peste a lumii față.
E un popor puternic, tare,
Cum n-a mai fost din veac și n-are,
Nicicând, altul ca să mai fie,
În vremile ce au să vie.
3Focul, în față-i, tot cuprinde
Și-n spate-i flacăra se-ntinde.
Grădină a Edenului,
E țara, înaintea lui,
Iar după el, e un pustiu
Căci nu rămâne nimic viu;
De flacăra-i nimicitoare,
Nimic nu poate-avea scăpare.
4Pare că sunt cai îndrăzneți
Și fug ca niște călăreți.
5Vin uruind, ca niște cară,
Și pârâie precum o pară
De foc, pe munți, când întâlnește
Miriștea și o mistuiește.
Par o oștire întărită
Care de luptă-i pregătită.
6Înspăimântat, orice popor
Se-arată, înaintea lor,
Iar fețele îngălbenesc
Îndată de cum îi zăresc.
7Ca și războinicii aleargă,
Urcă pe zid, știind să meargă
Pe a lui cale fiecare
Și nu se-abat de la cărare.
8Nu se împing, nu se zoresc,
Țin șirul și se năpustesc
Printre săgeți și nicidecum
Nu se opresc din al lor drum.
9Se răspândesc într-o cetate
Și-aleargă fără greutate,
Pe ziduri. Nu vor să se lase:
Se cațără și intră-n case
Pe ramele ferestrelor,
Precum hoardele hoților.
10Cutremurate-n față-i sânt
Și cerul și acest pământ
Și soarele de-asemenea.
Luna se-ntunecă și ea,
Iar ale bolții mândre stele
Își pierd luminile și ele.
11Tunet, e glasul Domnului,
Mergând în fața oștii Lui.
Tabăra Lui e foarte mare.
De-asemenea e foarte tare
Acela care se vădește,
Cuvântul, că îl împlinește.
A Domnului zi se arată
Mare a fi și-nfricoșată.
Dar cine poate fi în stare
Să suferă acea zi, oare?
12„Acuma chiar” – a zis apoi,
Domnul – „vă-ntoarceți înapoi
Cu inimile, către Mine,
De plânset și de bocet pline!
Cu post, de-asemeni, căutați,
‘Nainte-Mi să vă-nfățișați!
13Nu sfâșiați, straiele, voi,
Ci inimile, și-napoi
Veniți la Cel care, mereu,
Vă este Domn și Dumnezeu,
Căci El este îndurător
Și îndelung e răbdător.
De milă plin, S-a arătat
Și-n bunătate e bogat.
De relele ce le trimite –
Asupră-vă îngrămădite –
Și care-s gata ca să vie,
Îi pare rău. Dar cine știe,
14De nu se-ntoarce înapoi
Și de nu Se căiește-apoi?
Sau cine știe, de cumva,
Nu lasă-n urma Lui, ceva?
Poate o binecuvântare,
Ori niște daruri de mâncare
Sau poate că și o măsură
Din jertfa pentru băutură,
Pentru Cel care, tot mereu,
Vă este Domn și Dumnezeu.
15În mâini, trâmbițe să luați
Și în Sion voi să sunați!
Vestiți un post și-o adunare
Care va fi de sărbătoare!”
16Strângeți poporul, iar apoi,
O adunare sfântă, voi
Va trebui ca să aveți!
Pe cei bătrâni, să îi strângeți!
Strângeți copiii! Să luați
Și pruncii ce-s la sân aflați!
Să iasă mirele afară,
Să iasă din a lui cămară,
Iar din odaia ei, să iasă,
De-ndată, și a lui mireasă!
17Toți preoții cari se vădesc
Precum că Domnului slujesc,
Să vină să se-așeze dar,
Iar între tindă și altar
Să plângă și să strige-apoi:
„Doamne, îndură-Te de noi!
Iar moștenirea Ta, din țară,
N-o lăsa Doamne, de ocară!
Nu lăsa Doamne-al Tău popor,
Batjocură a tuturor!
De ce, printre neamuri, cumva,
Să se întrebe cineva:
„Ce este cu acest popor?
Unde e Dumnezeul lor?”
Făgăduințe
18Pentru-a Lui țară, ne-ncetat,
De râvnă plin S-a arătat
Domnul și multă îndurare,
Pentru al Său popor, El are.
19Poporului, El i-a vorbit:
„Și grâu și must, Eu vă trimit
Și untdelemn proaspăt apoi,
Căci săturați vreau să fiți voi,
Ca nu cumva s-ajungeți iară,
Printre popoare, de ocară.
20Vrăjmașul care e aflat
În miazănoapte, depărtat
Are să fie de la voi.
Am să îl izgonesc apoi,
Spre un pământ rău, pustiit,
Care de apă e lipsit.
Am să-i împing, vrăjmașului,
Partea din față-a oștii lui,
În marea de la răsărit
Și-apoi în cea din asfințit
Am să-i împing partea pe care
În coada oștilor o are.
Se va-nălța duhoarea lui –
Mirosul putregaiului –
În sus, pentru că am văzut
Că el, grozav doar, s-a crezut.
21Pământule – de bună seamă –
Nu trebuie să ai vreo teamă,
Ci tu – acum – bucură-te
Mereu, și veselește-te,
Căci Domnul face lucruri cari
Se dovedesc nespus de mari!
22Fiare din câmp, nu vă speriați,
Ci voi – acum – vă bucurați,
Căci iar, izlazul din pustie
Plin de verdeață o să fie.
Pomii – iar – roadă o să dea,
Smochinul de-asemenea
Și-apoi și vița cea de vie
Plină de rod are să fie.
23Vă bucurați voi, cei pe care
Sionul, drept copii, îi are!
În Domnul, să vă veseliți,
Căci de la El, ploaie, primiți.
El vă dă ploaia timpurie,
Precum și ploaia cea târzie,
Căci El va face – bunăoară –
Precum făcea odinioară
24De grâu – precum se va vedea –
O să se umple aria.
Apoi, atunci când acea vreme
A roadelor vine, vor geme
Teascuri și tocitoare pline,
Căci ele-abia de vor mai ține
Mustul și untdelemnul care
Vor fi în cantitate mare.
25În felu-acesta, Eu găsesc
Cu cale, să vă răsplătesc
Anii pe care i-au mâncat
Lăcustele ce s-au chemat
Gazam, Arbeh, Ielec și cea
Care Hasil, drept nume-avea.
Toate lăcustele acele,
De Mine-au fost trimise ele,
Pentru că Eu le-am poruncit,
Asupră-vă să fi venit.
26Atuncea, voi o să mâncați
Și-astfel o să vă săturați.
Numele Celui cari, mereu,
Vă este Domn și Dumnezeu,
Aveți să-L lăudați apoi,
Căci minuni face pentru voi.
N-am să îngădui, de ocară,
Al Meu popor s-ajungă iară!
27Veți ști atunci, că Eu sunt Cel
Din mijlocul lui Israel!
Veți ști atunci, precum că Eu
Sunt al vost’ Domn și Dumnezeu!
Veți ști că în afara Mea,
Nu se mai află nimenea
Și n-am să-ngădui, de ocară,
Al Meu popor s-ajungă iară.
28Peste orice făptură, Eu –
Atuncea – torn din Duhul Meu.
Fiicele voastre și-ai voști’ fii
Au să rostească prorocii.
Bătrânii voștri vor avea
Vise și de asemenea,
Vedenii dau tinerilor.
29Chiar și asupra robilor
Și roabelor, turna-voi Eu,
În acel timp, din Duhul Meu.
30Atunci se vor vedea că sânt
Semne în cer și pe pământ,
Pe care vi le spun acum:
Sânge și foc și stâlpi de fum;
31Soarele-n beznă se preface,
Iar luna, sânge, se va face.
Acestea toate au să fie
Mai înainte ca să vie
Ziua cea mare-nfricoșată
Care-i „a Domnului” chemată.
32În acea zi a Domnului,
Acela cari, Numele Lui,
Are să-L cheme – negreșit –
Acela fi-va mântuit.”
Pe muntele Sionului,
E mântuirea Domnului.
În acel loc, noi o găsim,
Aflată la Ierusalim –
Așa după cum, negreșit,
Chiar Domnul a făgăduit –
Și printre cei rămași, pe care,
El însuși, să îi cheme, are.
Selectat acum:
Ioel 2: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca