Iov 37
37
1„Aceste lucruri, când le-ascult,
Inima mea tremură mult
Și sare de la locul ei.
2Să ascultăm toți, dragii mei,
Smeriți, glasul tunetului
Și bubuitul gurii Lui!
3Al Său glas ceru-l dominează
Iar al Lui fulger luminează
Până la margini de pământ;
4Apoi, tună cu glasu-I sfânt,
Iar fulgerul nu se oprește
Atâta timp cât El vorbește.
5Cu al Său glas tună măreț
Și face lucruri fără preț,
Neînțelese pentru noi,
În măreția lor. Apoi,
6Zice zăpezilor ce sânt
În ceruri, „Mergeți pe pământ!”
La fel și ploii îi va spune,
7Iar mâinii omului îi pune
Zăgaz și o pecetluiește
Pentru că Dumnezeu dorește
Ca omul, în mândria lui,
Că e făptura Domnului,
Să fie astfel obligat
8A spune. Când s-a înserat,
Știu fiarele că va să vină
Noaptea și-atunci, spre vizuină,
Se duc degrabă, la culcare.
9Noi știm că vijelia mare,
Din miazăzi, mereu pornește;
Din miazănoapte, ne lovește
Frigul și vânturile, fața.
10Cu-a Lui suflare, face gheața
Și micșorează locul care
Îl avusese apa mare.
11Norii, cu aburi, i-a-ncărcat
12Și-apoi pe toți i-a îndreptat –
Așa precum a plănuit –
Către pământul locuit
De oameni, ca să se-mplinească,
Mereu, porunca Sa cerească.
13El îi preface-ntr-o nuia,
Lovind pământu-apoi, cu ea,
Sau dimpotrivă, într-un semn
Al dragostei Lui. Te îndemn
14Dar Iov, acum, să iei aminte,
La toate care, prin cuvinte,
‘Naintea ta le-am zugrăvit.
Te rog, privește liniștit,
Minunile lui Dumnezeu!
15Știi cum adună El, mereu,
Norii pe cer și-i cârmuiește?
Și cum face de strălucește
Fulgerul Său, în rândul lor?
16Pricepi plutirea norilor,
Minunile Acelui care
Toată știința-n mâini o are?
17Știi de ce haina-ți se-ncălzește?
Știi când pământul se-odihnește
De vântul sudului? Cuprinzi
18Tu cerul, ca să îl întinzi
Cum El l-a așternut, odată,
Precum oglinda cea turnată?
19Arată-ne dar, ce putem,
Ce trebuie noi să-I spunem;
Căci suntem prea neștiutori
Să Îi vorbim – bieți muritori.
20Dar pot eu, oare, să-L vestesc
Cum că aș vrea să Îi vorbesc?
Cine e cel care dorește
Să fie păgubit? Firește,
21Acuma nu o să putem,
Geana luminii, s-o vedem,
Când soarele ce-o zămislește,
În dosul norilor lucește;
Un vânt are să îi lovească
Și-atunci au să se risipească,
Lăsând soarele să lumine.
22Din sud, știm, aurora vine;
E-nfricoșată și-nfioară
Slava care Îl înconjoară
23Pe Dumnezeu. Pe Cel Puternic
Nu-L va ajunge – căci nu-i vrednic
De-așa ceva – nimeni. Se știe
Că este mare în tărie!
El – dacă nu găsește vină,
Dacă dreptatea e deplină –
Nu frânge! Nu va căuta,
Vinovății, de-a inventa!
24De-aceea, omul să ia seamă:
Mereu, de Domnul, să se teamă!
El nu-Și îndreaptă-a Lui privire
Spre cei cari cred că sunt, din fire –
Față de alții – mai deștepți,
Mai pricepuți, mai înțelepți.”
Selectat acum:
Iov 37: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca