Iov 3
3
Plângerea lui Iov
1Apoi, când gura și-a deschis
2Sărmanul Iov, astfel, a zis:
3„Blestem ziua când m-am născut
Și când, lumina, am văzut!
Blestem noaptea care-a vestit
„Iată, un fiu s-a zămislit!”
4Întunecată-n veci să fie,
Iar Dumnezeu să nu mai știe
De acea zi! Să n-o-ngrijească!
Să nu facă să strălucească
Lumina, peste ea, vreodată,
5Și să rămână-ntunecată!
Vreau, umbra morții s-o cuprindă,
Nori peste ea să se întindă,
Neguri de zi să o-nspăimânte
Și vijelii, pe cer, să-i cânte!
6Și noaptea cea nenorocită,
Doresc să fie înghițită
De întuneric și să piară
Din an! Să fie scoasă-afară
Din rândul celorlalte-ndată!
Să nu mai fie numărată
Veci, între luni! Stearpă să fie!
7Să piară a ei veselie!
8Această zi, ruptă de vreme,
Cei care știu ca să blesteme
Și crocodili#3:8 Când despre crocodil vorbeaTextul „leviatan” spunea. să întărâte,
S-o blesteme! Fie-i târâte,
9În beznă, stele ce-au mijit
Pe bolta-i când a amurgit,
Și niciodat’ să nu mai vadă
Ai zilei zori! În hău să cadă,
10Căci să închidă, n-a voit,
Pântecul ce m-a zămislit,
Și de-ai mei ochi nu a ascuns
Durerile ce m-au străpuns!
11Oare de ce am mai trăit?!
Oare de ce nu am murit
‘Nainte de-a mă fi născut?!
Cum, sufletul, nu mi-am pierdut
Când maica mea m-a zămislit?
12Genunchi, de ce oare-am găsit
Să mă primească, să m-așeze
Și sâni ca să mă alăpteze?!
13Aș fi culcat și, liniștit,
De mult aș fi fost adormit
14Cu împărații, cu cei mari
De pe pământ, cu acei cari
Morminte falnice-au zidit,
15Cu domnii ce-au agonisit
Aur și care-au încărcat,
Case, cu-argintul adunat.
16Sau poate n-aș mai fi în viață,
Nu aș mai fi pe-a lumii față!
O stârpitură îngropată –
Copilul care, niciodată,
Lumina zilei n-a văzut –
Aș fi fost eu. Aș fi zăcut
17Unde nu te mai necăjesc
Cei răi; unde se odihnesc
Cei de putere părăsiți,
18Iar cei ce-au fost înlănțuiți,
În pace sunt lăsați a sta,
Fără a-i mai înspăimânta
Glasul asupritorului.
19Acolo, chipul omului
Nu mai contează – sunt la fel
Și mic și mare – iar acel
Care-a fost rob, e izbăvit
De-acela care l-a robit.
20De ce oare – mă-ntreb mereu –
Mai dă lumină Dumnezeu,
Celor ce suferă, sau viață
Celor ce nu-i pot face față –
Cu sufletele necăjite
Și cu speranțele-ofilite?
21De ce dă viață El, celor
Care, nimica, nu mai vor,
Doar moartea – ca un ultim bine
Mult așteptat – ce nu mai vine
Deși-o doresc ca pe-o comoară,
Sau celor care vor să moară
22Nemaiputând de bucurie,
Cuprinși de mare veselie
De cumva și-ar găsi mormântul
Și de i-ar înghiți pământul?
23De ce zic, „dă lumină El,
Peste sărmanul om acel
Care ar vrea ca să alerge,
Însă nu știe unde merge
Căci Dumnezeu l-a îngrădit”?
24Eu, cu suspine, sunt hrănit
În toate zilele; doar jale,
Găsesc mereu, pe a mea calea;
25Oriunde-am mers, de m-am gândit
La ceva rău, necontenit
Lucrul acela s-a-ntâmplat
Și nici odată n-am scăpat
Fără a fi, de rău, lovit,
Întocmai cum am bănuit!
26N-am liniște, odihnă, pace –
Mă ia necazul, orice-aș face!
Oricât eu mă feresc de bine,
Mă află și dă peste mine!”
Selectat acum:
Iov 3: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca