S-a luminat a lumii față,
Căci se făcuse dimineață.
În prima zi din săptămână,
Maria Magdalina, până
La locul unde-a fost Iisus
Înmormântat, iute, s-a dus.
De la distanță, a văzut
Cum că ceva s-a petrecut.
Piatra ce fuse așezată,
Peste mormânt, era luată.
La Simon Petru-a alergat,
Să-i spună ce s-a întâmplat.
Cu el, un ucenic ședea –
Acel pe care îl iubea
Iisus. Maria a strigat,
De cum ajunse: „L-au luat
Pe Domnul, din mormânt! L-au dus
Și nu mai știu unde L-au pus!”
Petru și acel ucenic,
Uimiți, n-au întrebat nimic.
Tăcuți, afară, au ieșit
Și, spre mormânt, ei au fugit.
La început, au alergat,
Umăr la umăr; dar, treptat,
Celălalt ucenic a-ntins
Pasul și astfel, s-a desprins
De Petru, încât a ajuns
Primu-n grădină. N-a pătruns
Însă-n mormânt, ci s-a plecat
Și, înăuntru, s-a uitat,
Bucăți de pânză doar văzând,
Pe jos, împrăștiate. Când,
Petru sosi, el a intrat
Și, prin mormânt, a căutat;
Fâșii de pânză, a găsit
Și un ștergar împăturit –
Ce-a fost pe capul lui Iisus –
Mai la oparte, fiind pus.
Întâiul ucenic, și el,
Pătrunse în mormântu-acel,
Iar când, cu ochi-i, a văzut
Tot ce-i acolo, a crezut.
Ei, nici acum, nu pricepeau
De ce Scripturile spuneau,
Cum că Iisus, ar fi urmat,
Din morți, să fie înviat.
Nedumeriți fiind, cei doi,
Acasă, s-au întors, apoi.
Maria – singură – ședea,
Lângă mormânt și-amar plângea.
Deodată, ea s-a ridicat
Și, înăuntru, s-a uitat.
În alb, doi îngeri, îmbrăcați,
Văzu, atuncea, așezați,
Pe locul unde-a fost culcat
Iisus. Unul din ei a stat
La cap, iar altul, la picioare.
Ea, cu o față rugătoare,
Înspăimântată și tăcută,
Privea la ei, ca și pierdută.
„De ce plângi”– ei au întrebat –
Femeie?” „Plâng, căci L-au luat,
De-aici, pe Domnul” – ea a spus –
„Și nu știu, în ce loc, L-au pus.”
După ce astfel a vorbit,
S-a-ntors și-atuncea, L-a zărit,
Șezând lângă mormântu-acel,
Chiar pe Iisus. Dar, că e El,
Maria n-a știut. Iisus,
Privind-o cu blândețe-a spus:
„De ce plângi? Ce ți s-a-ntâmplat?
Pe cineva, ai căutat?”
Ea și-a-nghițit, cu greu, amarul
Și-a zis, crezând că-i grădinarul:
„O, domnule, de L-ai luat,
Spune-mi, unde L-ai așezat,
Pe Domnul Meu, pentru că vreau
Să merg, degrabă, să Îl iau!”
„Marie!” – îi zise Iisus.
„Rabuni!” – s-a-ntors ea și-a spus;
În evreiește I-a vorbit –
„Învățător”, e tălmăcit.
„Nu Mă mai ține”-a zis Iisus,
„Pentru că, încă, nu M-am dus,
În cer, la Tatăl. Te grăbește
Și pe ai Mei frați, îi vestește,
Că am să urc, la Tatăl Meu.
La ceruri merg, la Dumnezeu,
Cel care e și-al vostru Tată,
Și Dumnezeu vi-e, totodată.”
Fugind, Maria a plecat
Și, pe discipoli, i-a-nștiințat,
Că ea, pe Domnul, L-a-ntâlnit,
Spunându-le tot ce-au vorbit.
Tot în acea zi, pe-nserat,
Domnul Iisus S-a arătat
Și ucenicilor. Erau
Toți, într-un loc strânși, și țineau
Închise ușile, căci ei,
Se temeau tare, de Iudei.
Iisus șezu-n mijlocul lor,
Și, „Pace vouă!”, tuturor,
Le-a spus. Apoi, S-a ridicat
Și, mâinile, le-a arătat,
Și coasta. Ei, când L-au văzut,
De bucurie, s-au umplut,
Și-atunci, cu drag, Domnul Iisus,
Lor, „Pace vouă”, iar, le-a spus.
„Cum Eu am fost, de al Meu Tată,
Trimis aici, acuma, iată
Că vă trimit și Eu, pe voi.”
A sfârșit vorba, iar apoi,
Peste discipoli, a suflat:
„Luați Duh Sfânt!” – i-a îndemnat.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
