Ieremia 14
14
1Iată Cuvântul Domnului,
Ce a fost spus robului Lui –
Cari Ieremia s-a numit –
Când seceta a bântuit:
2„Iuda jelește ne-ncetat.
Câmpiile i s-au uscat.
Cetățile-i sunt pustiite,
Sunt întristate, necăjite,
Iar din Ierusalim, spre zare,
S-a înălțat un strigăt mare.”
3Trimiși de cei mari, la fântână,
Cei mici cu vedrele în mână
Se duc grăbiți, însă apoi,
Vin fără apă înapoi.
Vin rușinați și înroșiți
Și sunt, pe cap, acoperiți.
4Întreg pământul țării crapă,
Căci nu este un strop de apă.
De multă vreme, nu cad ploi.
Plugari-s rușinați și-apoi –
După ce triști, în jur, privesc –
Pe capete se învelesc.
5Chiar și cerboaica, dacă naște
Și vede că nu-și poate paște
Puii, căci iarbă nu găsește
Pe câmp, îndată-i părăsește.
6Măgarii cei sălbatici care
Își cată loc de așezare
Pe înălțimi ce-s pleșuvite,
Își au privirile topite,
Pentru că, iarbă, nu găsesc.
Trag aer și-apoi sforăiesc
Furioși, asemeni șerpilor,
Căci nu-și mai află hrana lor.”
7„Dacă păcatele pe care
Le-am săvârșit, fără-ncetare,
În contra noastră se vădesc
Acuma că mărturisesc,
Atuncea pentru al Tău Nume,
Lucrează Tu Doamne, pe lume!
Abateri multe-am săvârșit
Și împotrivă-Ți am greșit.
8Tu ești nădejdea cea pe care
Neamul lui Israel o are.
Tu ești Mântuitorul lui,
În vremile necazului.
De ce să fii străin în țară,
Ca și străinul de afară
Ce-i călător și-n țară-a stat
Numai atât cât a-nnoptat?
9De ce să fii Tu socotit
Drept un viteaz încremenit
Ce nu Se poate arăta
Și nu ne poate ajuta?
Dar totuși, ești cu noi mereu,
Căci ești al nostru Dumnezeu,
Iar al Tău Nume, peste noi,
Tu știi că e chemat apoi.
De-aceea, nu ne părăsi!
De-al Tău sprijin, nu ne lipsi!”
10Despre popor, Domnu-a vorbit:
„Îi place ca nestingherit
S-alerge-ncoace și încolo:
Acum e-aici, apoi dincolo,
Iar pentru ale lui picioare
El nu arată vreo cruțare.
De-aceea, Domnul nu găsește
Plăcere-n el, ci-Și amintește
De răul ce l-a săvârșit
Și astfel fi-va pedepsit.”
11Domnul mi-a zis: „Să nu-ndrăznești,
Pentru popor, să mijlocești!
12Chiar de au să se hotărască,
Apoi, cu toții să postească,
N-am să ascult rugile lor.
Nu vreau mulțimea jertfelor,
Nici darurile de mâncare
Și nici acele jertfe care –
Precum se știe – se socot
A fi drept ardere de tot.
Jertfele lor, nu le primesc,
Pentru că vreau să-i nimicesc
Cu ciuma și cu foametea
Și să-i lovesc cu sabia.”
13„Eu am răspuns: „Ah! Domnul meu,
Prorocii lor le spun, mereu:
„Nici foamete nu veți avea,
Nu veți simți nici sabia,
Pentru că Dumnezeu va face,
În acest loc, să fie pace.”
14Dar Domnul, astfel, mi-a vorbit:
„Prorocii lor au prorocit
Spunându-le minciuni, mereu,
Și toate, în Numele Meu.
Nu Eu sunt Cel ce i-a trimis,
Iar ce să spună, nu le-am zis.
Ei doar vedenii prorocesc
Cari mincinoase se vădesc,
Pentru că știu numai să poarte
Doar prorocii ce sunt deșarte,
Înșelăciuni și-nchipuiri
Scornite de ale lor firi.
15De-aceea, Eu așa vorbesc,
Despre cei care prorocesc
În al Meu Nume tot mereu,
Chiar dacă nu i-am trimis Eu:
„Proroci-aceștia au să cadă,
Foamei și sabiei, drept pradă!”
16Cei cărora le prorocesc
Aceiași soartă-mpărtășesc,
Căci sabia și foametea,
În grija lor, îi va avea.
De gheara morții vor fi prinși
Și în Ierusalim întinși
Vor fi pe ulițele lui,
Fără să-i pese nimănui
De soarta cari peste ei vine,
Iar să-i îngroape, nu e cine.
Rămâne-vor neîngropați
Soții, fii, fiice și bărbați,
Căci voi turna peste popor,
Întreagă răutatea lor.”
17„Spune-le-așa: „Mereu oftez
Și zi și noapte lăcrimez.
Din plâns, nu pot să mă opresc,
Pentru că ai mei ochi zăresc
Fecioara, fiica cea pe care
Sărmanul meu popor o are,
Cât de adânc e chinuită
Și cât de greu este lovită
De-o rană mare, arzătoare,
Întinsă și usturătoare.
18Iată ce pot, pe câmp, vedea:
Morții ce-i face sabia.
Dacă mă-ntorc către cetate,
Zăresc ființe întristate
Cari de putere sunt sleite
Fiind de foame chinuite.
Chiar și prorocul, însoțit
De către preot, au pornit
Prin țară: nu știu ce-i așteaptă
Și nu știu încotro se-ndreaptă.”
19„De Iuda, Tu oare-ai uitat
Și chiar de tot l-ai lepădat?
Pentru Sion, sufletu-Ți are
Atât de multă ură, oare?
De ce, acuma, ne lovești,
Așa ca să ne nimicești?
Sau pentru noi, nu mai e oare,
La Tine, nici o vindecare?
Nădăjduiam că va fi pace,
Însă nimic bun nu se face.
Spream să fie-o vindecare,
Dar nu-i decât o groază mare!”
20Doamne, ne recunoaștem, iată,
A noastră răutate, toată,
Și relele ce le-au făcut
Aceia care ne-au născut,
Căci împotrivă-Ți – negreșit –
Cu toții am păcătuit.
21Doamne, pentru al Tău Sfânt Nume,
Să nu nesocotești, în lume,
Jilțul domnesc, acel pe care
Măreața Ta slavă îl are!
Doamne, îndură-Te de noi!
Nu ne uita Doamne și-apoi,
Nu rupe legământul dat,
Pe cari cu noi l-ai încheiat!
22Este, cumva, vreun idol care
Să deie ploaie e în stare?
Sau cerul, singur, oare poate
Ploaie să dea, precum socoate?
Nu ești Tu Doamne, Cel ce ai
Ploaia? Oare, nu Tu o dai?
În Tine, noi nădăjduim,
Căci după cum prea bine știm,
Tu ești cel care a putut,
Pe toate, să le fi făcut!”
Selectat acum:
Ieremia 14: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca