Judecătorii 19:11-30

Sluga, atunci, a glăsuit: „Iată că seara a sosit. Haidem la Iebusiți să stăm Și printre ei, să înnoptăm.” Stăpânul i-a răspuns apoi: „N-avem îngăduință noi, Ca să intrăm într-o cetate Care-i străină. Nu se poate Să poposim în locu-acel, Căci noi suntem din Israel. Mai bine, hai să ne grăbim, Și către Ghibea, să pornim.” El i-a mai zis slugii, apoi: „Spre Ghibea sau spre Rama, noi Va trebui să ne-ndreptăm, Ca să putem să înnoptăm. Ei, mai departe-apoi, s-au dus, Și-atunci când soarele-a apus, De Ghibea s-au apropiat, Cetatea care s-a aflat În Beniamin. Acolo-au vrut, Ca noaptea să-și fi petrecut. Levitu-n Ghibea a intrat Și în piață-apoi a stat, Dar nimenea nu s-a găsit Să le dea loc de găzduit. Nimeni nu i-a chemat la masă Și-apoi, să doarmă, în vreo casă. Tocmai atuncea se-ntorcea Un om cari, de la câmp, venea. Din Efraim, omul sosise Și pentru-o vreme locuise La Ghibea, printre cei ce sânt Pe al lui Beniamin pământ. Pe călător, el l-a văzut Că în piață a șezut Și-atuncea s-a apropiat De el, sfios, și l-a-ntrebat: „Spune-mi, te rog, de unde vii Și unde mergi?” „De vrei să știi, Tocmai din Betleem venim Și mergem către Efraim” – Zise Levitul, de îndat’. „Seara, pe drum, ne-a apucat Și văd că nimeni nu ne lasă Să trecem noaptea, în vreo casă. Mâine în zori, când ne trezim, Spre casa Domnului pornim. Nutreț și paie-avem cu noi, Pâine și vin avem apoi, Încât cu toții vom putea – Femeia, eu și sluga mea – Ca să mâncăm împărătește. Iată, nimic nu ne lipsește.” Omul a zis: „Îmi pare bine Și pacea, vreau, a fi cu tine! Orice nevoie vei avea, O iau pe cheltuiala mea, Numai să nu stai în piață Pân’ se va face dimineață.” La casa lui, el i-a chemat Și să-nnopteze, i-a lăsat. Nutreț a dat măgarilor Și apă călătorilor, Ca să se spele pe picioare, După o zi obositoare. Apoi, la masă au șezut Și au mâncat și au băut. La masă, erau toți, când iată, Casa a fost înconjurată, De niște oameni răi, stricați – Fii ai lui Belial chemați. În poarta casei, au bătut Și-apoi, îndată, i-au cerut, Stăpânului: „Ia seama bine! Scoate-l pe cel ce e cu tine, În uliță, să îl luăm, Cu el, să ne împreunăm!” Stăpânul casei a ieșit, În uliță, și le-a vorbit: „Vă rog – dragi frați – să vă feriți, Ca nu cumva să săvârșiți Așa un rău! Vedeți prea bine, Că omul a venit la mine. El, oaspete, are să-mi fie. Să nu faceți vreo mișelie! Mă ascultați dar: bunăoară, O fată am, care-i fecioară, Iar el o țiitoare are. Vi le dau vouă, după care Puteți ca să le necinstiți, Dar nu cumva să făptuiți Așa nelegiuire mare!” Ei nu-i dădură ascultare. Omul – pe țiitoarea lui – A dat-o-atunci, norodului Care afară s-a aflat. Tâlharii s-au împreunat, Cu ea, întreaga noapte-apoi. Femeia s-a întors ‘napoi, Abia în zori. Ea a venit Și-apoi, pe prag, s-a prăbușit, În fața casei unde-aflat Era, atunci, al ei bărbat. În zori, bărbatul a ieșit Afară, gata pregătit Să își urmeze a sa cale, Însă în fața ușii sale, Era chiar țiitoarea lui, Căzută-n fața pragului. Când, la pământ, ea se întinse, Pragul, în palme, îl cuprinse. Omul i-a zis: „Scoală acum, Și haide să pornim, la drum!” Nimic, femeia nu îi zise, Pentru că ea, de fapt, murise. Bărbatul ei a ridicat-o Și pe măgar, a așezat-o. În urmă, omul a pornit Spre casă, iar când a sosit, Pe țiitoare a luat-o Și cu cuțitul a tăiat-o În doisprezece părți. Astfel, El a trimis, în Israel – În fiecare seminție – Câte-o bucată, să se știe Ce mârșăvie s-a făcut. Aceia care au văzut Lucrul acest, au zis apoi: „Nicicând, nu s-a-ntâmplat la noi, Așa ceva. N-am auzit – De când Egiptu-am părăsit – În Israel ca să mai fie Așa o mare mârșăvie! Cu toți, aminte, să luați Și acest fapt să-l cercetați. Să mergem să ne sfătuim Și-o judecată să rostim!”