Isaia 59
59
Nelegiuirile poporului
1Nu-i scurtă mâna Domnului,
Spre-a mântui. Urechea Lui
Nu poate să fi asurzit
Și să nu ne fi auzit.
2A voastră grea nelegiuire
Pune un zid de despărțire,
Ce se ridică între voi
Și între Dumnezeu apoi.
Păcatele poporului
Vă ascund Fața Domnului,
Căci ele sunt atât de multe,
Încât nu poate să v-asculte!
3Cu sânge, mâinile-s mânjite;
Degete-aveți, nelegiuite;
Buzele voastre se vădesc
Precum că doar minciuni rostesc,
Iar limba voastră, peste fire,
Aruncă doar nelegiuire.
4Dreptatea, nimănui nu-i place,
Iar judecăți drepte nu face
Niciunul. Ei se bizuiesc
Pe lucruri ce se dovedesc
A fi deșarte. Nu sunt buni,
Căci spun mereu numai minciuni.
Răul îl nasc ei, peste fire,
Și zămislesc nelegiuire.
5Ouă de basilic clocesc
Și pânze de paing urzesc.
Din ale lor ouă, cumva,
Dacă mănâncă cineva,
Are să moară de îndat’.
Dacă cumva, un ou, a spart,
Din el, încredințat să fie
Că o năpârcă o să vie.
6Nu la țesutul straielor
Se folosesc pânzele lor
Și nici nu-s bune de-nvelit.
Lucrarea lor s-a dovedit
Nelegiuită ca să fie,
Iar fapta lor e silnicie.
7Picioarele lor se zoresc
Spre răutăți și se grăbesc
Să verse sânge ne-ntinat,
Iar gândul lor s-a arătat
A fi, mereu, nelegiuit.
Pe al lor drum, s-au însoțit
Prăpădul și cu nimicirea.
8Așa precum le este firea,
Ei nu cunosc a păcii cale,
Nici binefacerile sale.
Dreptatea nu îi însoțește.
Sucit, al lor drum se vădește.
Omul acel care apucă
Pe a lor cale să se ducă,
Nu va cunoaște niciodată,
Ce este pacea-adevărată.
9Tocmai de-aceea, izbăvirea
Departe e, iar mântuirea
Nu ne ajunge. Așteptăm
Lumina, însă căpătăm
Întunecimea, iar apoi,
Prin negură doar, umblăm noi!
10Ca niște orbi, noi bâjbâim
Pe lângă zid. Ne poticnim –
Asemeni celui cari ochi n-are –
Chiar ziua, în amiaza mare,
De parcă noaptea ne-nconjoară.
Ca morții suntem, bunăoară,
Printre toți cei care trăiesc
Și plini de viață se vădesc.
11Ca niște urși, noi mormăim
Și să ne văietăm doar știm,
Asemeni unor porumbei
Căci ne purtăm la fel ca ei.
Sperăm să vină izbăvirea
Și să sosească mântuirea,
Dar nu vine nimic apoi.
Departe ele sunt, de noi.
12Fărădelegile, pe care
Le-am făptuit fără-ncetare,
În a Ta față se găsesc.
Păcatele mărturisesc
Despre călcările de lege.
La fel, a noastră făr’delege
Este cu noi, necontenit,
Și știm ce rele-am făptuit.
13Noi, vinovați, de la-nceput,
Față de Domnul, ne-am făcut.
Necredincioși ne-am dovedit,
Pentru că noi L-am părăsit
Pe-Acela care e, mereu,
Al nostru Domn și Dumnezeu.
Cu apăsare am vorbit
Și răzvrătire am vădit.
Numai cuvinte mincinoase,
Din al nost’ cuget, au fost scoase.
14În felu-acesta, izbăvirea
Ne-a părăsit, iar mântuirea,
Pe al nost’ plai, n-a mai venit,
Ci ne-a uitat. S-a poticnit
Și adevărul în piață,
Iar a neprihănirii față
N-am mai putut a o vedea,
Căci prea departe se găsea.
15Tot adevărul s-a făcut –
În mare grabă – nevăzut,
Iar cel ce s-a îndepărtat
De rău, e jefuit de-ndat’.
Domnu-Și apleacă, mânios,
Privirea și Se uită-n jos,
Către pământ. Pe-ntreaga fire,
Nu va vedea neprihănire.
16El, nici un om, nu mai găsește
Și nimeni nu mai mijlocește.
Atunci, cuprins e de mirare,
Dar Îl ajută brațu-I tare.
Neprihănirea Domnului
Este, atunci, sprijinul Lui.
17Neprihănirea L-a-mbrăcat,
De parcă e împlătoșat.
Din mântuire e făcut
Coiful ce-l poartă. Și-a țesut
Straiul, numai din răzbunare
Și-apoi mantaua ce o are,
Din gelozie-i însăilată.
18El va veni și o răsplată
O să îi dea, la fiecare,
După ce fel de fapte are.
Ai Săi potrivnici au să știe
Ce-nseamnă-a Domnului mânie.
Ostroavelor le e plătită
Plata ce le e cuvenită.
19Atunci, de Numele Său sfânt,
Aceia cari în apus sânt,
Au să se teamă, negreșit,
Iar cei aflați în răsărit
Se vor speria de slava Lui.
Atuncea, Duhul Domnului,
Pe fugă îi va pune-apoi
Și-l va întoarce înapoi,
Pe-al Său vrăjmaș cari, pe câmpie,
Precum un râu are să vie.
20„Vine un Răscumpărător,
Pentru Sion, în viitor,
Pentru aceia care sânt
Urmași lui Iacov, pe pământ
Și care se întorc apoi,
De la păcate, înapoi.
Așa va fi, căci – negreșit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
21„Și iată” – zice Dumnezeu –
„Acesta-i legământul Meu,
Ce-l fac cu ei: „Al meu Duh vine
Și se-odihnește peste tine.
Cuvântul Meu, de gura ta,
Nu se va mai îndepărta
Și nici față de-ai tăi copii,
De-acum și până-n veșnicii.
Așa va fi, căci – negreșit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
Selectat acum:
Isaia 59: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca