Atuncea, totul rămânea,
Doar la odihna ce-o dădea
Ziua a șaptea, de Sabat,
Așa precum a fost lăsat
Prin Lege-n grijă, tot mereu,
Poporului lui Dumnezeu.
Ce-l ce-n odihnă, reușește,
Ca să pătrundă, se-odihnește
De toată truda lui, mereu,
Asemenea lui Dumnezeu,
Care și El S-a odihnit,
Când terminat-a de zidit.
Să ne grăbim dar, să intrăm
Și în odihna Lui, să stăm.
Mereu, s-aveți dar, grijă mare,
Ca-n pilda de neascultare,
Să nu se-ntâmple-apoi, cumva,
Să cadă-n urmă cineva.
Căci al lui Dumnezeu Cuvânt,
Venit din ceruri, pe pământ,
E viu mereu și lucrător
Și este mult mai tăietor
Decât acea sabie care,
Pe două părți, tăișuri, are:
Suflet de duh, desparte El,
Și-ncheieturile – la fel –
De măduvă, și-n urmă, poate,
La judecată, de a scoate
Simțirile-n inimi ascunse
Și gândurile nepătrunse.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
