Geneza 39:6-20

Stăpânu-atuncea, i-a lăsat – Lui Iosif – tot ce-a câștigat, Ca el, de toate, să-ngrijească, Precum va ști și-o să voiască. Acum, o grijă mai avea: Doar să mănânce și să bea. Iosif era frumos la stat, Plăcut la chip și la purtat. După o vreme, s-a-ntâmplat Cum că stăpâna l-a luat La ochi, și l-a chemat la sine, Spunându-i: „Culcă-te cu mine!” El a respins-o, cu putere: „Nu pot! Stăpânul meu nu-mi cere Vreo socoteală. Tot ce are – Întreaga-i avuție mare – În mâna mea, el a lăsat-o, Căci mie mi-a încredințat-o. În casa lui – tu știi prea bine – El nu-i mai mare, decât mine. De la nimic nu sunt oprit, Căci a găsit că-i potrivit, Să aibă-ncredere în mine. Nimic – afară doar de tine – Stăpânul, nu mi-a interzis. În acest caz, nu mi-e permis Să-i fac un rău, atât de mare, Stăpânului. Nu sunt în stare! Cum aș putea ca să gândesc Astfel, și să păcătuiesc Și față de stăpânul meu Și-apoi, față de Dumnezeu?!” Deși ea, zilnic, îi vorbea, El tot nu s-a culcat cu ea. Odată, Iosif a intrat, În casă și s-a apucat Să-și facă lucrul ce-l avea – Nimeni, atunci, nu-l însoțea. Stăpâna plănuise bine, Căci spuse: „Culcă-te cu mine!” Iosif fugi și și-a lăsat Haina, la ea. S-a-nfuriat Stăpâna lui, când a văzut Că a fugit, și a făcut, Pe loc, un plan de răzbunare. Chemă, țipând în gura mare, Pe slujitorii ei, și-a spus: „Vedeți pe cine a adus, În casa mea, bărbatul meu? Pe Iosif, pe acest Evreu! A vrut să-și bată joc de mine, Căci i-am făcut atâta bine! A jinduit acest mișel, La mine! Am strigat, iar el Și-a lăsat haina și-a fugit! Trebuie, aspru, pedepsit!” Haina, apoi, a așezat Lângă-al ei pat și-a așteptat Bărbatul ca să îi sosească, S-o vadă, și să îi vorbească. Omul, abia cât a intrat În casă, că l-a și luat, Nevasta sa, iute-n primire. Răstindu-se, i-a dat de știre De ceea ce s-a petrecut, În lipsa lui: „Evreu-a vrut – Doar ca să-și bată joc de tine! – Ca să se culce-acum, cu mine! Dar eu, atuncea, am strigat Și slugile mi le-am chemat. El s-a speriat de al meu glas: Fugind, dar haina i-a rămas La mine.” Când a auzit Omul, ce i-a istorisit Nevasta lui, s-a mâniat, Tare de tot. L-a aruncat, Pe bietul Iosif, la-nchisoare. Erau, în temnița cea mare, Numai slujbași împărătești. Iosif pică printre acești.