Ezechiel 22:25-30

Iată că toți aceia cari, În al tău mijloc sunt mai mari, Fără-ncetare uneltesc, Căci sufletele, ei voiesc Să le înghită. Sunt la fel, Precum este leul acel Care, răcnind, a sfâșiat Prada. Căci ei au adunat Mari bogății; au dobândit Lucruri cari scumpe s-au vădit, Iar numărul văduvelor Crescut-a în mijlocul lor. Preoții calcă Legea Mea, Căci ei nu țin seama de ea. De-asemenea, nu iau aminte La ale Mele locuri sfinte, Ci ne-ncetat le pângăresc, Pentru că nu deosebesc Nimic din ceea ce e sfânt, De celelalte ce nu sânt. Conduși fiind de a lor fire, Nu știu a face osebire Între ceea ce e curat Și ceea ce e necurat. Nu se mai uită la acele Sabate ce sunt ale Mele, Și astfel, Eu M-am pomenit, În al lor mijloc, pângărit În urmă, toți aceia cari Sunt căpitanii lui cei mari Se-arată-asemeni lupilor Ce își sfâșie prada lor. Să verse sânge, au pornit; Suflete pierd, necontenit, Să-și stingă lăcomia mare, De bani, ce-o are fiecare. Prorocii lui se dovedesc Că doar cu ipsos tencuiesc. Vedenii au, amăgitoare, Și prorocii înșelătoare. Acești proroci au zis mereu: „Așa vorbește Dumnezeu!”, Deși Domnul nu le-a vorbit! Poporul s-a ticăloșit Căci se dedă la silnicie. Astfel ajuns-a să se ție Doar de furat; se repezește, Pe cel sărac și-l asuprește. Străinul, între ei aflat, E în picioare-apoi, călcat, Chiar de se vede, negreșit, Că omul e nedreptățit! Caut un om și tot privesc În rândul lor, dar nu găsesc Pe nimeni care ar putea Să se așeze-n fața Mea. Un zid să-nalțe omu-acel Și în spărtură să stea el, În fața Mea, pentru-a lui țară, Ca astfel ea să nu mai piară, Și să nu o mai nimicesc. Pe nimeni, însă, nu găsesc!