Estera 4:1-17

Când Mardoheu a auzit Tot ceea ce s-a poruncit, Haina și-a rupt și s-a-mbrăcat În sac și-apoi și-a presărat Cenușă-n cap. Astfel gătit, El, prin cetate, a pornit Să-și strige-amărăciunea mare, Cu țipete sfâșietoare. Înfășurat în sacul lui, La poarta împăratului În urmă, s-a înfățișat, Deși cel care-i îmbrăcat În acest fel era oprit În acel loc de-a fi venit. Oriunde-n țară ajungea Porunca dată, aducea Amară jale-ntre Iudei. Cuprinși de-o mare groază, ei Au început ca să postească Să plângă, să se învelească În sac și în cenușă-ndată. Estera fost-a înștiințată De slujnici și famenii ei, Despre ce-a fost, pentru Evrei, Chiar de-mpăratul, pregătit. Împărăteasa s-a-ngrozit Aflând acestea. A luat Un rând de haine și l-a dat La slujitori, ca ei să-l dea Lui Mardoheu și să îi ia Sacul acela, de pe el; Dar unchiul ei n-a vrut defel. Împărăteasa mai avea Un famen care se numea Hatac. Îndată, l-a chemat Și l-a trimis ca, întrebat, Să fie Mardoheu, ce are, Ce însemnează-a lui purtare. Hatac, la Mardoheu, s-a dus, Făcând așa precum i-a spus Estera. Astfel, a aflat Tot ceea ce s-a întâmplat, Căci Mardoheu i-a povestit De soarta ce s-a pregătit Pentru Iudei. L-a înștiințat Și cât argint are de dat Haman, pentru împărăție – Să pună deci, în visterie – Pentru uciderea celor Din nația Iudeilor. De-asemeni, Mardoheu atunci, Cuprinsul acelei porunci Vestită-n Susa, i l-a dat, Ca el să-i fie arătat Esterei. A mai poruncit Ca ea să meargă, negreșit, La împărat, să stăruiască Și astfel să le izbăvească Întregul neam. Hatac s-a dus La-mpărăteasă și i-a spus Cuvintele lui Mardoheu. Prin famen ea-i transmise: „Eu Nu pot să intru la-mpărat, Dacă la el, nu m-a chemat. O lege e, ce pedepsește Pe-acela care îndrăznește – Fie femeie sau bărbat – Ca să pătrundă, nechemat, În curtea împăratului, Din interiorul casei lui. Dacă cumva s-a întâmplat Și cineva tot a intrat Fără să fi avut chemare, Sorți de-a scăpa cu viață, n-are. El va fi omorât de-ndat’. Numai așa va fi scăpat, Dacă-mpăratul, semn, îi face Pentru a fi lăsat în pace, Cu-al său toiag de aur care Va fi-ndreptat spre-acela care, La el, să vină, a-ndrăznit – Așa doar, fi-va izbăvit. Iar eu, la el, n-am fost chemată. Treizeci de zile-s de când, iată Că pe-mpărat nu l-am văzut. Deci, nu știu ce e de făcut.” Când aste vorbe au ajuns, La Mardoheu, el a răspuns: „Să nu-ți închipui tu, cumva, Că numai tu te vei salva, Dintre Iudei, căci locuiești La curte și păzită ești! Dacă acuma ai să taci, Să nu gândești că rău ne faci, Căci izbăvirea noastră vine De-altundeva, chiar fără tine! Dar tu, casa tatălui tău, Nu veți putea, de acest rău, În nici un fel, să vă feriți, Ci toți aveți ca să periți. Și spune-mi oare, cine știe, De n-ai ajuns la-mpărăție, Tocmai pentru această vreme? Deci, nu ai pentru ce te teme!” Estera a trimis să-i spună: „Du-te și pe Iudei i-adună – Pe cei ce-n Susa sunt veniți – Și pentru mine să postiți Trei zile – fără să mâncați, Fără să beți – și așteptați! Și eu, cu slujnicele mele, Postesc în zilele acele. Apoi voi merge la-mpărat, În ciuda legii ce s-a dat. Iar dacă trebuie să mor, Pieri-voi pentru-al meu popor!” Când Mardoheu a auzit Vorbele ei, plecă grăbit Să împlinească de îndat’ Poruncile ce i s-au dat.