Dar fiecare dintre noi
Ar trebui ca mai apoi,
Să aibă partea lui de har,
După al lui Hristos, sfânt, dar.
De-aceea, mai demult, s-a zis
Și, în Scripturi, apoi, s-a scris,
Precum că „El, sus, S-a urcat,
Robia, roabă, a luat,
Și-n urmă – daruri – a venit,
La oameni, de a împărțit.”
Întreb, acum, pe fiecare:
Ce poate să arate, oare,
Aste cuvinte – „S-a suit” –
Dacă nu faptul, întărit,
Că pogorât-a, ne-ndoios,
Întâi, în părțile de jos,
Ale pământului? Astfel,
Cel ce S-a pogorât e-Acel
Cari, peste ceruri, S-a suit,
Să umple totul, negreșit.
Prin El – să știți dragii mei frați –
Unii, apostoli, sunt lăsați,
Alții proroci, alții păstori,
Evangheliști și-nvățători,
Spre-a sfinților desăvârșire,
Pentru lucrarea de slujire
Prin care trebuie zidit
Al lui Hristos trup, împlinit
Atuncea, când vom fi uniți
Cu toții și desăvârșiți,
Doar într-o singură credință
Și-ntr-o deplină cunoștință
A Fiului lui Dumnezeu;
Atuncea numai – vă spun eu –
Vom fi ajunși la acea stare –
Deosebită – de om mare,
La plinătate, în statură,
După a lui Hristos măsură.
Atunci, copii, n-o să mai fim
Și nici nu o să mai plutim,
Încoace-ncolo, tulburați
Și, de învățături purtați –
Prin viclenia unora
Și șiretenia altora –
Cari știu a folosi, din fire,
Mijloacele de amăgire;
În adevăr crezând apoi –
Și-n dragoste – să creștem noi,
S-atingem Capul Cel de Sus,
Adică pe Hristos Iisus.
Din El, tot trupul, închegat
Și prin încheieturi legat,
Primește creșterea de care,
Simte nevoie fiecare,
După măsura potrivită
Cu acea parte anumită
Și doar după a ei lucrare,
Pe care-o are fiecare,
Încât, în dragoste, zidit
E mădularul, negreșit.