Decât ulei mirositor,
Cu mult e mai folositor
Un nume bun; iar ziua morții
Mai bună e, în jocul sorții
Predestinată omului,
Decât ziua nașterii lui.
Iată, eu am găsit cu cale
Că mersu-n casa cea de jale
Mai cu folos are să fie,
Decât în cea de bucurie,
Pentru că doar prin întristare,
Inima ta putere are
De-a deveni, mereu, mai bună.
Toți înțelepții își adună,
Acolo, inimile lor;
Însă ale netoților,
În casa veseliei sânt.
Decât s-asculți dulcele cânt
Al celui care e nebun,
Este un lucru mult mai bun
Să îl asculți pe înțelept,
Mustrarea celui mai deștept.
Înseamnă-ți ale lui cuvinte!
Căci râsul celor fără minte
Asemeni e spinului care,
În foc, pârâie sub căldare.
Încă odată pot a spune
Că și-asta-i o deșertăciune.
Averea ce s-a dobândit
Prin silă doar, a rătăcit
Gândirea celui înțelept,
Iar inima celui deștept –
Mită primind – a fost stricată.
Este, de fiecare dată,
Mai bun sfârșitul lucrului,
Decât e începutul lui.
Mai bine cel la suflet bun,
Decât un îngâmfat nebun.
Degrabă nu te mânia
Căci locuiește furia
Doar în sânul nebunilor.
Nu zice deci, dojenitor:
„Zilele ce s-au încheiat
‘Nainte, cum s-au arătat –
Decât cele de azi – mai bune?”
Îți spun: nu din înțelepciune
Întrebi; vorbești doar, în neștire.
La fel ca și o moștenire
Înțelepciunea prețuiește,
Pentru cel care viețuiește
Sub cerul de peste pământ.
Argint și-nțelepciune sânt
Asemenea – ocrotitoare –
Dar un folos cu mult mai mare,
Doar din înțelepciune-i vine
Științei, căci prin ea se ține
Omul acela care-o are –
În timpul vieții – în picioare.
Atent privește, dragul meu,
Lucrările lui Dumnezeu:
Putință e de-a fi-ndreptat
Ceea ce strâmb a așezat?
Vesel, în ziua fericirii,
Să fii, iar a nenorocirii
Ziuă când te năpăstuiește,
Cu-nțelepciune te gândește
Că Dumnezeu, pe amândouă,
Le face și ni le dă nouă,
Ca nimic omul să nu știe,
Despre ce-n urmă-i va să vie.
Multe-am văzut – bune și rele –
În ceasurile vieții mele.
Câte un om neprihănit
În curăție a murit,
În timp ce-n răutatea lui,
Viața nelegiuitului
Mai lungă e. Deci mă gândesc
Ca acest sfat să-ți dăruiesc:
„Să nu fii prea neprihănit!
Nici prea-nțelept nu-i potrivit
Să te arțăi celor din jur.
De ce vrei să te pierzi singur?
Însă te rog să iei aminte:
Să nu fii rău și făr’ de minte,
Peste măsură! Ci te teme,
Ca să nu mori mult prea devreme.”
Ambele sfaturi să le ții,
Căci bune-s ele! Dar să știi:
Dacă te temi de Dumnezeu,
Din toate vei scăpa, mereu!
Înțelepciunea-l întărește
Pe înțelept și cântărește
Mai mult decât zece soldați
Într-o cetate adunați.
Pe tot acest întins pământ,
Oameni neprihăniți nu sânt,
Cari binele să-l făptuiască
Fără ca să păcătuiască.
Nu lua-n seamă toate cele
Câte se spun, ca printre ele
Să nu-l auzi pe robul tău,
Vorbindu-te, cumva, de rău;
Doar inima ta are știre
Căci și tu, în a ta vorbire,
Rău despre alți-ai povestit.
La toate-acestea m-am gândit
Cu-nțelepciune, ne-ncetat.
Să le-nțeleg, am încercat
Și-am zis: „Voi fi mai înțelept!”,
Dar nu am fost mult mai deștept,
Căci de-al înțelepciunii pas,
Eu tot departe am rămas.
Mult mai departe e acum
Fugită ea, din al meu drum;
Pe cât fusese de adâncă,
Cu-atât mai mult acum e încă.
Dar cine poate s-o găsească?
E vreo ființă omenească?
Grăbit apoi, m-am apucat
Și lucrurile-am cercetat,
Cu gândul să le înțeleg
Și-nțelepciune să culeg
Din rostul lor. Cu osebire,
Chiar a prostiei rătăcire
Și-a nebuniei răutate,
Vrut-am să le pricep. Din toate
Câte să știu m-am străduit,
Că mai amară-i – am găsit –
Chiar de cum moartea se vădește,
Femeia care-adăpostește,
În inimă, curse și lațuri
Și ale cărei mâini sunt lanțuri.
Omul, plăcut lui Dumnezeu,
Poate scăpa de ea, mereu;
Dar păcătosul este prins
De lațul care ea l-a-ntins.
Eclesiastu-a cercetat
Lucruri și iată ce-a aflat
Voind să știe al lor rost:
Mult încercat de trudă-am fost,
Dar n-am dat peste ce-am dorit;
Căci dintr-o mie, am găsit
Un singur om care să-mi steie
În față, dar nici o femeie.
Atunci doar, înțeles-am eu,
Că e făcut de Dumnezeu
Omul, spre-a fi neprihănit,
Numai că fost-a dovedit
Că el nu-i dornic să asculte,
Umblând cu șiretenii multe.
Bible App
Bible App for Kids
