Iată cuvintele pe care
Le-a așezat Moise-n cântare:
„Luați aminte ceruri, voi,
Căci am să vă vorbesc apoi!
Ascultă – cu luare-aminte –
Pământule, aste cuvinte,
Pe care am să le rostesc.
Iată că eu vă dăruiesc,
Acum, învățătura mea:
Ca ploaia, vreau să curgă ea;
Precum o rouă pe pământ
Să cadă și al meu cuvânt,
Ca ploaia iute ce dă viață
Cernându-se peste verdeață,
Ca stropii ei care învie
Covorul ierbii din câmpie.
Numele Domnului, voiesc,
În fața voastră, să-L vestesc.
Slavă, să înălțați mereu,
Pentru-al vost’ Domn și Dumnezeu!
El este Stânca întărită.
Lucrarea Sa-i desăvârșită.
Drepte sunt căile pe care
Al nostru Dumnezeu le are.
Întotdeauna – ne-ndoios –
Domnul se-arată credincios,
Iar nedreptatea nu trăiește
În Dumnezeu. El se vădește
A fi, mereu, drept și curat.
Dar ai Săi oameni s-au stricat;
Copiii Lui, netrebnicie,
Au dovedit. Ea o să fie,
Neîncetat, rușinea lor –
Rușinea-ntregului popor.
Neam îndărătnic și stricat!
Purtarea ta a arătat
Cum, pe-al tău Domn, Îl răsplătești,
Popor nechibzuit ce ești!
Popor lipsit de-nțelepciune!
Oare nu El ți-e Tată? Spune!
Oare nu El, cu-a Sa știință,
A întocmit a ta ființă?!
De vremuri vechi, să-ți amintești
Și anii să îi socotești
Prin oamenii care-au plecat,
Ducându-se leat după leat.
Să îl întrebi pe al tău tată,
Căci el te va-nvăța, îndată.
Dacă-ntrebări, tu le vei pune
Bătrânilor, ei îți vor spune.
Când Cel Prea ‘Nalt a dăruit –
Precum cu cale a găsit –
O moștenire, tuturor –
Parte făcând neamurilor –
Pe oameni, El i-a despărțit
Și în popoare i-a-mpărțit;
A așezat hotarul lor –
Pământul oricărui popor –
Gândind la numărul pe care
Neamul lui Israel îl are,
Pentru că partea Domnului
Este acest popor al Lui.
Din Iacov, este neamu-acel,
Pe care-l moștenește El.
Poporu-acesta, rătăcit
Într-un pustiu, El l-a găsit.
Doar urlete înfricoșate,
În marea lui singurătate,
Se auzeau, necontenit.
El l-a luat și l-a-ngrijit,
Cu dragoste, pe-acel popor;
Ca pe lumina ochilor,
El l-a păzit, neîncetat –
Așa precum și-a scuturat
Vulturul cuibul, bunăoară,
Cari, peste puii săi, când zboară,
Deschide larg aripa lui
Și-i ia în pene pe-ai săi pui.
La fel făcut-a Dumnezeu:
El l-a călăuzit, mereu –
Singur fiind – pe-al Său popor.
N-a existat, în jurul lor,
Vreun dumnezeu străin, căci El –
Doar Dumnezeu – a fost Acel
Cari l-a vegheat, necontenit.
În țară, Domnul l-a suit,
Iar Israelul a mâncat
Rodul ce-a fost în câmp aflat.
Ba și mai mult i-a dat El încă:
Să sugă miere-apoi, din stâncă,
Și untdelemn din acea care
Fusese stânca cea mai tare.
Unt de la vaci, lapte de oi,
Grăsimea mieilor apoi
Și a berbecilor pe care,
Pe-al său cuprins, Basanu-i are
Și-apoi grăsimea țapilor
Și-a grâului ogoarelor,
Poporul a mai căpătat.
Iar de băut, Domnul a dat,
Vinul, pentru al Său popor,
Cari sânge-i al strugurilor.
S-a îngrășat, în acest fel –
Atunci – poporul Israel
Și din picior, a azvârlit; –
Te-ai îngrășat și te-ai lățit! –
A săvârșit un lucru rău:
Pe Domnul – Ziditorul său –
Poporu-atunci L-a părăsit
Și astfel, a nesocotit
Chiar Stânca mântuirii sale.
A reușit – pe-această cale –
Să-L întărâte-apoi, mereu,
Pe al său Domn și Dumnezeu.
Prin dumnezei străini de el –
La gelozie – pe Acel
Care e Domn adevărat,
Acest popor L-a ațâțat.
Prin urâciunea săvârșită,
Mânia Lui a fost stârnită,
Căci al lui Israel popor
A adus jertfe dracilor,
Precum și unor dumnezei
Care, străini erau, de ei –
Pe care nu i-au cunoscut,
Căci de curând au apărut –
De care nici nu se temeau
Părinții lor, pe când trăiau.
A lui Israel adunare
A părăsit Stânca, din care,
A fost născută și-a uitat
De Cel prin cari s-a-ntemeiat.
Atunci când Domnul a văzut,
Lucrul pe care l-a făcut
Poporul Său, S-a mâniat;
Pe-ai Săi copii, S-a supărat
Și-apoi, în urmă, a vorbit:
„Îmi voi ascunde, negreșit,
De ei, de-acuma, Fața Mea,
Și-abia atuncea vor vedea
Care va fi al lor sfârșit,
Pentru că ei s-au dovedit
Că au ajuns un neam stricat.
Necredincioși s-au arătat
A-Mi fi acești copii ai Mei,
Prin tot ceea ce-au făcut ei.
La gelozie – ne-ncetat –
Aceștia M-au întărâtat,
Prin tot ce nu e Dumnezeu.
Prin idolii deșerți, mereu,
Au vrut a Mă întărâta.
De-acum, și Eu voi căuta
Să-i întărât la gelozie
Și să stârnesc a lor mânie,
Printr-un popor cari nu-i popor
Și printr-un neam neștiutor.
Iată, aprind a Mea mânie:
Voi arde până-n temelie
Și locuința morților
Și temelia munților.
Voi arde-n para focului
Și roadele pământului.
Nenorociri am să stârnesc
Și-apoi, am să le-ngrămădesc
Pe toate, peste-al Meu popor.
Săgeți arunc, asupra lor,
Încât foamea o să-i topească
Și friguri au să-i chinuiască,
Pân’ se vor stinge. Boli cumplite
Îi vor lovi; le voi trimite
Și fiarele cu colții lor
Și-apoi otrava șerpilor.
Atunci când vor ieși afară,
De sabie, ei au să piară;
Când înlăuntru-au să se-adune,
O groază mare-i va răpune.
Cel tânăr nu e ocrotit;
Fata, și ea a-mpărtășit
Aceiași soartă ca și el;
Sugarul va păți la fel;
Iar cel bătrân, de-asemenea,
Aceiași soartă va avea.
Voiam să zic: „Cu o suflare
Îl voi lua pe fiecare”,
Voi șterge pomenirea lor
Din mijlocul popoarelor!
Dar de vrăjmașii lor Mi-e teamă,
Căci vor veni – de bună seamă –
Numai ocări, ca să rostească;
Apoi, au să se amăgească,
Spunâdu-și: „Tot ce am văzut,
Prin mâna noastră, s-a făcut.
Nu Dumnezeu le-a săvârșit,
Ci brațul nostru întărit!”
Ei sunt un neam cari și-a pierdut
Tot bunul simț ce l-a avut,
Și-n ăst fel, oamenii acei
Nu au pricepere, în ei.
Dacă-nțelepți s-ar dovedi,
Ar înțelege și-ar gândi
La ce va fi în viitor –
Ce va păți al lor popor.
Cum oare-ar fi putut să fie
Când unul urmărea o mie,
Sau când, pe fugă, puteau doi,
Să pună zece mii apoi,
Dacă de Stânca ce-o aveau,
Vânduți, acuma, nu erau –
Dacă nu i-ar fi părăsit
Domnul, care i-a sprijint?
Pentru că iată, stânca lor –
Adică, a vrăjmașilor –
Nu este ca Stânca pe care
Poporul nost’, acum, o are.
Vrăjmașii noștri n-au putință
Să judece-n astă privință.
Căci vița lor – se știe bine –
Din al Sodomei sad, provine
Și din Gomora. Otrăviți,
Sunt strugurii, din ei, ieșiți.
Boabele lor, necontenit,
A fi amare, s-au vădit.
Venin de șerpi, e vinul lor,
Și are al aspidelor
Otravă, în a lui licoare.
Lucrul acesta nu e oare,
Ascuns, la Mine? Nu-i dosit?
Nu-i oare el, pecetluit,
Printre comorile pe care
Al vostru Dumnezeu le are?
Am răzbunarea-n stăpânire
Și am să dau o răsplătire,
Așa cum vreau, la fiecare,
Simțind cu toți, atunci, că are
S-alunece al lor picior.
Ziua nenorocirii lor
Este aproape și-i pândește –
Ce-i pregătit nu zăbovește!”
Domnul va face judecată,
Cu-al Său popor, curând; dar iată
Că, milă, Domnul va avea,
De robii Săi, când va vedea
Cum că puterea le-a sleit,
Când nici rob nu va fi găsit,
Dar nici slobod, al Său popor.
„Unde sunt dumnezeii lor,” –
Are să-ntrebe Dumnezeu –
„Stânca pe care ei, mereu,
Ca adăpost, o foloseau,
Sau dumnezeii cari mâncau
Toată grăsimea jertfelor
Și au băut tot vinul lor?
Să vină! Să se-arate, iute!
Să se arate, să-i ajute!
Să știți că singur Dumnezeu,
Sunt Eu și Eu voi fi, mereu!
Nu este – înțelegeți bine! –
Alt dumnezeu, afar’ de Mine!
Doar Eu dau viață tuturor,
Și Eu sunt Cel care omor.
Tot Eu sunt Cel care rănesc,
Dar și Cel cari tămăduiesc.
Nu poate scoate nimenea,
Pe cineva, din mâna Mea!
Căci Eu sunt Cel care-Mi ridic
Mâna în sus, spre cer, și zic:
„Cât e de-adevărat că Eu
Sunt Cel care trăiesc mereu,
În timpul care o să vie,
La fel de drept are să fie
Că fulgerul sabiei Mele
L-ascut în vremurile-acele
Și mâna-Mi va fi ridicată
Ca să pornesc o judecată.
Atuncea, am să Mă răzbun,
Pe cei ce-n contra Mea se pun,
Iar pe toți cei care-Mi nutresc
Ură, am să îi pedepsesc.
De a Mea sabie-ascuțită,
Le va fi carnea, înghițită.
Săgețile ce le trimit –
Cu care îi voi fi lovit –
De sângele morților lor
Precum și de al prinșilor –
Din capetele de fruntași
Ai celor care-Mi sunt vrăjmași –
Vor fi cuprinse de beție,
Căci din belșug, el o să fie.
Voi neamuri, toate, ascultați!
Mereu, laude, să cântați
Pentru poporul Domnului,
Căci sângele robilor Lui,
Domnu-l va răzbuna, mereu.
Iată că Domnul Dumnezeu
Trimite a Lui răzbunare
Peste potrivnicii ce-i are;
În urmă, face ispășire
În țară, pentru-ntreaga fire
Și pentru toți cei ce-s ai Lui –
Pentru poporul Domnului.”