Daniel 8
8
1Trei ani făcut-a Belșațar,
Pe tron, ca împărat, când iar,
Eu – Daniel – am căpătat
Un vis care n-a semănat
Cu cel dintâi ce l-am avut
În vremea de la început.
2În viziunea ce-o aveam,
Mi se părea că mă aflam
În Susa, chiar în capitală.
Fusesem dar – fără-ndoială –
În al Elamului ținut.
Lângă un râu, eu am șezut,
Care, Ulai, era chemat.
3Atunci, ochii mi-am ridicat
Și într-un râu eu am văzut
Că un berbece a șezut.
Berbecu-acela se vădea
Precum că două coarne-avea.
Înalte-au fost coarnele-acele,
Însă când m-am uitat la ele –
Așa după cum am văzut –
Unul, mai mare, a crescut.
4Cu coarnele, el împungea
Către apus și-asemenea
Spre miazăzi și, negreșit,
Spre miazănoapte. N-am zărit
Vreo fiară care ar putea
Ca împotrivă să îi stea,
Iar cei ce-n mână i-au căzut,
Să scape, nu au mai putut.
Acel berbece nu făcea
Decât așa precum voia,
Din pricina puterii care
I se făcuse foarte mare.
5Pe când atent eu am privit,
Un țap iată că a venit,
Din partea de către apus.
Pe-ntreg pământul el s-a dus
Apoi, și l-a cutreierat,
Umblând pe el, în lung și-n lat.
Dar de berbecele acel,
Însă nu s-a atins defel.
Țapul acele am văzut
Cum că un corn mare-a avut,
Chiar între ochi. El a venit
6Pân la berbecul amintit,
Berbec cari două coarne-avea
Și-n apa râului ședea.
Asupra lui s-a aruncat,
Cu toată forța lui, de-ndat’.
7Eu l-am văzut cum a venit
Și-n urmă cum s-a repezit
Peste berbec, cari nu putea
Ca împotrivă să îi stea.
A frânt și coarnele pe care
Le-avea berbecu-acela mare.
Jos, la pământ, l-a aruncat
Și în picioare l-a călcat,
Căci pe berbece nu putea
Să îl mai scape nimenea.
8Puternic, țapul s-a făcut,
Dar când putere a avut
Și-a frânt cornul acela mare.
După această întâmplare,
În locul lui, eu am văzut
Că patru coarne i-au crescut.
În patru vânturi îndreptate,
Sunt coarnele noi, arătate.
9Apoi, dintr-un corn, am văzut
Cum un alt corn mic a crescut.
Cornul acela s-a mărit
Spre miazăzi, spre răsărit
Și înspre țara minunată.
10După aceea, dintr-odată,
Până la cer s-a înălțat
Și un război el a purtat
Cu oștile cerurilor.
O parte din oștirea lor,
A doborât-o la pământ,
Cu stelele cari cu ea sânt
Și în picioare le-a călcat.
11În urmă, el s-a înălțat
Și a ajuns pân’ la cel care
Peste oștire-a fost mai mare,
Smulgându-i jertfa necurmată,
Spurcându-i astfel totodată,
Locul locașului său sfânt.
12Toți cei care în oaste sânt,
Pedeapsă-n urmă-au suferit,
Pentru păcatul săvârșit,
Față de jertfa arătată
Precum că este necurmată.
Jos adevăru-a fost zvârlit,
De cornul care-a izbutit
În tot ceea ce a făcut.
13Un sfânt, apoi, a început
A glăsui și, de îndat’,
Alt sfânt apoi l-a întrebat:
„Spune-mi, în câtă vreme, oare,
Se va-mplini vedenia care
Privește jertfa necurmată?
Deci, când va fi ea desființată?
Apoi, în câtă vreme, oare,
Se va-mplini vedenia care
Arată cu deosebire
Spre-a urâciunii pustiire?
Și până când, călcate sânt
Oștirea și Locașul sfânt?”
14„Iată, din ale vremii file,
Sunt două mii trei sute zile
Care vor trece” – zise el –
„Sau altfel, despre timpu-acel,
Înseamnă că o să vedeți
Atâtea seri și dimineți.
Abia atuncea, negreșit,
Locașul sfânt e curățit!”
15Pe când eu, Daniel, aveam
Vedenia și căutam
Să o pricep, am observat
Că-n față mi s-a arătat,
Ca din senin, cineva care,
Om îmi părea, la-nfățișare.
16Un glas de om, am auzit,
Iar glasu-acela a venit
Din mijlocul apei pe care
Râul, chemat Ulai, o are.
Puternic, glasul a strigat
Și-n acest fel a cuvântat:
„Gavrile, tălmăcește-ndată,
Vedenia ce a fost dată!”
17Spre mine, el s-a îndreptat
Și-atuncea, m-am înspăimântat.
Jos, la pământ, eu am căzut,
Dar el, atunci când m-a văzut,
Îmi zise: „Fiu al omului,
Iată, vremea sfârșitului
Arată astă viziune.
Ia seama, la ce îți voi spune!”
18Pe când vorbea, eu am picat,
Jos, la pământ, și-am leșinat.
El m-a atins însă, și-apoi
M-a așezat iar, înapoi,
În locu-n care am mai stat
19Și-n acest fel a cuvântat:
„Am să-ți arăt ce va să fie
În vremea ‘ceea de mânie,
Căci viziunea – negreșit –
Privește vremea de sfârșit.
20Berbecele ce l-ai văzut –
Cari două coarne a avut –
Închipuie pe-aceia cari
Sunt peste Mezi și Perși mai mari,
Deci pe-mpărații Mezilor
Și-asemenea ai Perșilor.
21Țapul acela – să se știe –
E-a Greciei împărăție.
Cornul – pe care l-ai văzut
Chiar între ochi că i-a crescut –
Este al ei prim împărat.
22Prin coarnele ce s-au săltat
În locul cornului știut
Că între ochi i-a fost crescut –
Dar a fost frânt – sunt arătați,
Apoi, alți patru împărați.
Ăști împărați ce au să vie,
Din neam de Greci, toți, au să fie.
Dar după cum se va vedea,
Așa puteri, nu vor avea.
23Când timpul lor va fi trecut
Și când cei răi vor fi umplut
Măsura făr’delegilor,
Se va ivi, în locul lor,
Altul. Viclean, nerușinat
Se va vădi ăst împărat.
24Nu prin puterea ce o are
El însuși, o să fie tare;
Dar pustiiri de necrezut
Va face, cum nu s-au văzut.
În toate o să izbutească:
Pe cei tari, o să-i nimicească
Și va cădea, alături lor,
Chiar și poporul sfinților.
25El are ca să propășească
Și are ca să izbutească
În viclenii. De-aceea, el
Inima-și va-ngâmfa astfel.
Mulți dintre cei obișnuiți
Ca să trăiască liniștiți,
Vor fi pierduți atunci de el.
Când va veni timpul acel,
O să cuteze, mai apoi,
Ca să pornească un război,
Cu Domnul domnilor. Dar el
Nu-nvinge în războiu-acel,
Pentru că fi-va nimicit
Fără să fi intervenit
Vreo mână omenească. Iată –
26De-asemeni – e adevărată
Vedenia ce ți s-a dat,
Când zilele s-au numărat,
De care, știre, voi aveți,
Că vor fi seri și dimineți.
Dar acest vis, să te grăbești,
Acuma să-l pecetluiești,
Pentru că vremi îndepărtate,
Prin el, fuseseră-arătate.”
27Eu, Daniel, am leșinat
Și am căzut bolnav, la pat,
Mai multe zile, după care
M-am ridicat iar, în picioare.
După aceea, mi-am văzut
De treburi, ca la început,
Și astfel eu m-am apucat
De lucrul meu, pentru-mpărat.
Eram uimit de ce-am văzut,
Dar nimenea nu a știut.
Selectat acum:
Daniel 8: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca